LA UN PAHAR DE VORBĂ CU DORU TRĂSCĂU

by Dan Byron 2 martie 2020

(P. 1 – O SCHIȚĂ SUMARĂ A ISTORIEI AB4)

“Formația Melcii Sprinteni caută basist și clăpar”

Prin 1998 într-un beci dintr-un bloc de pe vremea lui Gheorghiu Dej, în spatele maternității Giulești, printre borcanele cu magiun și zacuscă ale maică-sii, Cosmin își instalase tobele și dăduse anunțul de mai sus. EL era formația. Basistul și clăparul care i-au călcat pragul (nu știm dacă au fost și singurii) s-au dat de trei ori peste cap și s-au transformat într-un chitarist și un vocalist. “Știi cum e în viață – ai o oportunitate, fructific-o! Că nu erau două sute de anunțuri ca să alegi, știi? ” Doru și fostul lui coleg de liceu, Cătălin, cântau de ceva vreme împreună tot felul de coveruri după valul de trupe alternative al vremurilor, Cătălin fiind singurul cunoscut al lui Doru care nu o luase pe calea “Andrii Popa și frații săi”. Foarte curând, trio-ul și-a mutat sediul într-o sală de clasă de la Casa de Cultură a sectorului 4 (nu cred că vrem să ne imaginăm cam ce haos sonor poate provoca o tobă într-o sală de clasă, dar spre deosebire de mulți alții din vremea respectivă, grație abilităților de băiat descurcăreț ale lui Cosmin, Melcii Sprinteni aveau unde repeta). Pe parcursul unui an trio-ul a devenit cvartet, însă fără Cosmin și Cătălin (unul fiind “exmatriculat”, celălalt renunțând din motive numai de el știute), singurul membru inițial rămânând Doru (alături de Janin Pasniciuc la chitară, omul care le-a făcut o grămadă de legături și i-a găsit pe ceilalți trupeți – Bogdan Crucianu la bas și Daniel “Beavis” Olteanu la tobe), iar sala de repetiții s-a mutat în mansarda aceleiași instituții, într-o cămăruță de 2/2, în care trebuia să fii atent cum îți ții instrumentul ca să nu-ți lovești colegii. 

Sunt cu Doru Trăscău și Andrei Zamfir într-o cafenea din mall-ul Vitan, încercând să aflu cât mai multe despre cum au devenit cine sunt, cum s-a născut Gloria și ce-i mână în luptă. Cadrul nu e tocmai idilic, am vrut să-i atrag într-o vinărie ceva mai intimă, cu atmosferă (ochisem și locul, iar mister Trăscău a făcut un an la enologie și chiar e pasionat de vinuri), dar pur și simplu nu s-a potrivit. Ca să se revanșeze, Doru a luat pentru fiecare câte o sticluță de spumant și cafele și a primit din partea casei niște croissante. Suntem un pic pe grabă (nu-mi place asta), dar n-ai ce-i face, așa pățești când intervievatul are doi copii acasă și e un tată responsabil. Avem vreo două ore jumate la dispoziție, ceea ce în mod normal ar fi deajuns, dar Doru vorbește mult, iar pe mine tocmai m-a mâncat undeva să-l pun să-mi facă o schiță sumară a istoriei AB4. Va trebui să-l scot separat pe Andrei la o bere într-o altă zi, e clar că astăzi nu mai încape în orar. Noroc că el e super-relaxat, ca de obicei.

Primele piese AB4 (oare se numeau deja așa?) au fost Despre o tipă (o adaptare după About a girl de la Nirvana făcută de Serghei Popescu, un puști care se juca de-a scrisul de versuri – Doru îl cunoscuse prin cartier) și Hol (inspirată de scrierile unui alt cunoscut, Sebi, și de perioada în care mai toți prietenii lui — inclusiv Sebi — se apucaseră de heroină (chiar dacă eu trec în viteză peste el, ăsta a fost un capitol greu din viața lui Doru — deși el nu s-a atins niciodată de respectivul drog —, a fost momentul în care și-a pierdut cei mai buni prieteni din copilărie)). Prima încercare de demo a fost înregistrat acasă la Jan (singurul posesor de calculator din formație), cu o placă de sunet care azi ar stârni râsul, dar pe vremea aceea era considerată mare sculă (Sound Blaster 32 de la Creative). Aflându-se într-un apartament de bloc și având vecini, pentru a evita întorsăturile de situație cu bătut în țevi sau (doamne ferește) vreo poliție la ușă, Jan l-a izolat fonic pe Doru printr-un procedeu “băbesc” – i-a pus o pătură groasă peste cap. Cu tobele nu erau probleme, că oricum nu existau condiții să fie trase live, așa că erau programate. Ulterior, dat fiind că rezultatul nu era tocmai cel scontat (“suna oribil”), mare parte din chitare au fost retrase, iar mixajul a fost refăcut într-un studio, cu ajutorul primului manager al trupei, Sorin Boncea (fratele acelui Boncea), care se învârtea prin aceleași cercuri ca Jan. Respectivul demo a ajuns pe masă la Transglobal Music – EMI, cu care au semnat imediat un contract pentru un album, deși ei aveau doar cele două piese. Ce baftă au unii! Drept urmare Doru a trebuit să scrie încă șapte piese, a opta fiind deja conturată de Jan cu un proiect anterior și trebuind doar adaptată și reinterpretată. Ușor n-a fost, că experiența nu prea exista (omul a încercat tot felul de variante, inclusiv să scrie muzică pe versurile unor poeți consacrați, variantă care s-a dovedit necâștigătoare – din punctul lui de vedere muzica este întotdeauna cea care apare prima într-o asemenea ecuație), dar până la urmă a scos-o la capăt. Casa de discuri a avut o singură pretenție – să facă încă o piesă în colaborare cu un grup din altă sferă a industriei, care să intre ca un fel de bonus pe varianta de CD a albumului (între timp Toxic apăruse pe casetă). Doru s-a împotrivit pentru multă vreme, dar într-un final a căzut de acord. A rezultat piesa cu Verdikt, pe care probabil o știe toată lumea, dar care n-a intrat ca bonus, la final, ci a fost pusă direct la începutul discului. 

La înregistrări a participat și Cristina Puia, care le împrumutase un amplificator Marshall și o chitară Gibson Les Paul, adică era dumnezeu ce tocmai se pogorâse din ceruri (în afară de chitariștii din trupele mari nimeni nu avea așa ceva). Cristina a devenit repede parte din formație, i-a ajustat imaginea lui Doru (machiajul, blana și fusta sunt viziunea ei), a reușit să provoace o telenovelă în urma căreia Jan s-a retras și le-a făcut cunoștință cu un prieten chitarist din Roma, “il imperatore” Enrico D’Angelosante, care a fost omul potrivit la locul potrivit, ocupând imediat locul vacant. Toate astea s-au petrecut foarte repede, în intervalul dintre apariția albumului Toxic pe casetă (2000) și pe CD (în 2001). 

O paranteză: dacă aveți cumva vreunul dintre discuri în original și componența nu corespunde, nu vă panicați: grupul ăsta a variat atât de mult de-a lungul timpului încât oamenii i-au trecut întotdeauna pe respectivele coperți pe membrii prezenți la apariția discului (sau a respectivei variante a lui) pe piață, nu pe cei care au înregistrat. Astfel, datele de pe Toxic în varianta de casetă și cea de CD nu sunt identice, deși e aproape același disc (singura diferență fiind piesa cu Verdikt).

Enrico nu știe engleză nici până în ziua de azi, Doru pe vremea respectivă nu știa italiană, dar cumva cei doi au scris împreună trei piese în primele două săptămâni de colaborare/prietenie (să mai zică cineva că muzica nu e un limbaj universal). În plus au început să facă planuri (nu știu în ce limbă) de extindere a teritoriului de cântat, drept urmare Doru a început să scrie versuri în engleză. Dar pentru că lucrurile nu pot fi niciodată simple, Cristina s-a căsătorit cu un italian și s-a mutat permanent în Italia, Enrico s-a cărat și el înapoi, iar Doru a rămas cu Bogdan și Beavis să tragă albumul, neavând o chimie la fel de puternică cu ei și nici veleități de mare chitarist. Ironic, exact atunci aveau posibilitatea să înregistreze în sfârșit într-un studio adevărat, la Vița de Vie (Toxic fusese înregistrat într-un birou în care exista un microfon și un calculator). 

Înregistrările pentru Broken trust au fost un haos/calvar. Doru, deși nu se simțea în stare, a fost nevoit să cânte toate părțile de chitară (invitase un alt chitarist s-o facă, dar respectivul pur și simplu a clacat când s-a văzut în studio), Bogdan s-a certat cu Beavis și l-a dat afară, aducând alt tobar, cu care (culmea) se înțelegea și mai prost, așa că până la urmă s-a întors Beavis, iar Transglobal le-a propus să refacă Hol în engleză (Cold), piesă pe care au propus-o la MTV Music Awards (care avea câte o secțiune pentru fiecare țară). Una peste alta, AB4 a câștigat respectivul premiu (în fața unora ca Paraziții sau Voltaj), și a fost la Edinburgh la show-ul cu pricina (cu Enrico pe post de chitarist, deși nu participase deloc la înregistrări, iar piesa respectivă nu era scrisă împreună cu el). “Sunt absolut convins că șeful casei noastre de discuri a cumpărat mii de cartele ca să dea SMS-uri și să ajute la voturi […], dar nu e ca și cum era singurul care făcea asta.” Drept urmare a marei reușite, Bogdan cu Beavis s-au certat în continuu pe tot drumul de întoarcere, iar nu mult după aniversarea de patru ani de la Expirat-ul vechi, în AB4 au rămas doar Doru și Beavis (Enrico se retrăsese din nou la căldurică la Roma, iar Bogdan devenise atât de imposibil încât fusese și el “exmatriculat”). 

Drept urmare, Doru a plecat în Italia să încerce să-și refacă trupa. S-a întors după o lună, plâns tot și cu ulcer. Se certase îngrozitor cu Cristina. E prima oară când nu intră în amănunte, dar din câte înțeleg i se cam înecaseră toate corăbiile. “A fost probabil prima înfrângere mare pe care am suferit-o, adică am plâns când a plecat Jan din trupă, dar totuși aveam o trupă și trebuia să înlocuiesc doar un membru, dar în momentul în care m-am întors din Italia nu mai aveam nimic, nimic, nimic.” Cumva în ciuda celor întâmplate, Doru a început să facă naveta, prietenia lui cu Enrico fiind la fel de solidă ca întotdeauna. Au reconstruit trupa (care în Italia purta un alt nume, Nude, AB4 neavând nicio rezonanță și neînsemnând nimic – în afara României se spune AB sau 4, și una și alta însemnând același lucru), dar n-au reușit să aibă o componență stabilă, au bătut Italia în toate direcțiile, au luat premii, etc. fără să ajungă să aibă într-adevăr o carieră, fără să fie cu adevărat băgați în seamă, Doru nereușind să-și plătească singur nici măcar chiria. În România (unde cântau în continuare sub denumirea de AB4) erau bine primiți și li se întâmplau tot felul de chestii faine (cum ar fi deschiderea primului concert Placebo de la Arenele Romane din 2006), dar acum trupa era formată în majoritate din italieni și logistic nu avea cum să petreacă prea mult timp pe la noi. Mai mult decât atât, Doru avea job de prin 2001 (graphic designer), așa că deplasările lui către Roma erau limitate, mai ales că România nu era încă în UE și vizele expirau. Tot amalgamul ăsta de situații, plus faptul că aștepta un copil, au pus capăt aventurii italiene în 2007. Au urmat șase luni în care a cochetat cu ideea de a renunța complet la cariera muzicală și de a vinde toate sculele pe care reușise între timp să și le cumpere. Apoi a tras linie și a luat-o de la capăt.

Va urma