La un pahar de vorbă cu Doru Trăscău și Andrei Zamfir

by Dan Byron 9 martie 2020

P. 2 – THE MONO JACKS PRIN LABIRINTUL GLORIEI

---

Solist si chitarist caut trupa
by roka rola, cca 2007 în Caut trupa

Salut, cant cu vocea si chitara si caut oameni pentru o trupa de alternative/ indie rock. Am experienta de scena, sala de repetitii si tot ce-mi trebuie si ma intereseaza oameni seriosi. 

Exclus metale si trupe de coveruri.

PM if interested

---

Ai 18 ani și îți place să cânți la chitară. Deja ai reușit să-ți procuri o electrică și  scormonești internetul după tabulaturi. Ești înnebunit după Killers, Interpol, Franz Ferdinand și alții ca ei. Într-o zi vezi pe rgc.ro anunțul ăsta. Sună un pic prea bine, dar n-ai nimic de pierdut dacă încerci. Îi scrii omului. Îți răspunde destul de repede, semn că e încă interesat. Vă stabiliți o întâlnire în fața sălii lui de repetiție. Îți pui chitara în husă și te duci. Ajuns la locul cu pricina îl ochești pe Doru de la AB4, pe care l-ai tot văzut pe Atomic sau TV K Lumea în ultimii câțiva ani. Ce coincidență, așteaptă și el pe cineva! Pe măsură ce te apropii nodul din gât îți coboară încet în stomac. Te așteaptă pe tine…

Istoria The Mono Jacks începe oficial în 2008, odată cu dezmembrarea unei trupe numite Blister Blue (din care făcuseră parte toboșarul Dorian Cazacu și basistul Alex Voicu), însă primii cinci ani sunt destul de amestecați, AB4 reînviind din când în când, ba în Italia, ba prin țară, ba la festivalul Sziget din Ungaria, într-o formulă împărțită pe jumătate cu TMJ (cu Dorian la tobe), încâlceală care s-a complicat și mai tare atunci când Florentin Vasile (chitaristul pe care inițial l-au căutat vreo șase luni) a intrat și în Robin and the Backstabbers și a început să facă slalom între cele două trupe.

De-a lungul lui 2014 TMJ n-a existat, Doru visând la o carieră solo, ba chiar ținând câteva concerte fără trupă. Fiind însă dependent de energia unui grup, după aproape un an a luat-o din nou de la capăt, căutând iar instrumentiști, amenajând alături de ei o sală de repetiție în adevăratul sens al cuvântului, lansând în cele din urmă un single nou (Tablou, 2015, alături de Alex Tomescu – bas, Dragoș Strat – chitară și Mihai Popescu – tobe), și păcălindu-se de unul singur că totul e în regulă, în tot timpul ăsta luptându-se cu anxietăți și atacuri de panică din ce în ce mai nasoale și mergând încet-încet la toți doctorii posibili. “Toți îmi spuneau că n-am nimic, dar eu simțeam că mor. Și mi-a plăcut și Dr. House, iar dacă-ți place Dr. House și toată lumea zice că ești bine, te gândești la vreun diagnostic din ăla, nu știu, ai vreo leucemie rară, ai băut o cola pe care se pișase un șobolan care a mușcat un elefant la un moment dat și ai luat o boală din Zimbabwe…” În cele din urmă a ajuns (aleluia!) la un psihoterapeut care l-a ajutat să treacă peste stările inexplicabile pe care le trăia, iar după o vreme a început să-și ordoneze un pic viața. 

Una din primele schimbări pe care le-a făcut a fost să renunțe la colaborarea cu Cristi Busuioc, managerul cu care lucra încă de când era în AB4, o decizie grea, mai ales că se cunoșteau de atâta amar de vreme. “La un moment dat cred că a încetat să mai creadă sau n-a știut cu ce să mă mai ajute, și chiar dacă mi-era alături, ceva nu pușca, plus că avea un stil de a face business cu care eu n-am fost niciodată cu adevărat confortabil. Cristi a muncit mult pentru proiectul AB4 și ulterior și pentru TMJ. E un om care a avut mereu încredere în steaua mea călăuzitoare. Doar că la un moment dat cred că steaua mea a început să pâlpâie și încet încet lucrurile nu au mai mers.” Următorul pas a fost să găsească pe altcineva în loc, iar întâmplarea a făcut să se urce în barca Overground Music, chiar în perioada în care începuseră pregătirile pentru Overground Elements, turneul din care au mai făcut parte Travka, Robin and the Backstabbers și noi. Și pentru că nu putea să fie totul perfect, Codruț Dumitrescu (ză manager), care mirosise imediat unde sunt problemele, l-a pus din nou pe Doru în fața unei întrebări – e oare această gașcă aceea pe care și-o dorește? Întrebarea lui nu avea un răspuns complicat, dar pe Mr. Trăscău l-a mâncat undeva să-l împărtășească în cel mai nepotrivit moment cu trupeții, așa că s-a trezit rămas în fundul gol cu doar nouă zile înainte de concertul de final de turneu (care avea să reunească toate trupele implicate la Fratelli Studios, în București). Dar o criză îți poate da câteodată un avânt pe care nici nu visai că l-ai putea avea. Codruț a început imediat să sune în toate părțile (m-a sunat inclusiv pe mine) și în scurt timp a pus-o de o trupă (cu Andrei Zamfir la chitară, John Ciurea la tobe și Cristi Chiru la bas). Toți anii de zile în care Doru se chinuise să adune oamenii potriviți, să repete cu ei, să-i scarpine sub bărbie, să mai știu eu ce, se reduseseră la o serie de telefoane care au pus laolaltă cel mai solid grup cu care cântase vreodată. Dar totuși timpul era incredibil de puțin, concertul deja nu mai bătea la ușă, ci intra direct peste ei în casă, iar omul avea în continuare un job și doi copii. Drept urmare regimul de început de renaștere a fost unul destul de spartan – șapte zile de repetiții (în sală la Robin, sub clubul Scena, ușă în ușă cu studioul în care înregistraseră cele două discuri) de două ori pe zi, odată dimineața, între 8 și 10, apoi seara de la 7 la 9, iar între ele job. Copiii nu cred că l-au văzut în timpul ăsta. Culmea, concertul a fost impecabil (doar eram acolo ochi și urechi, mai ales că știam ce se întâmplase), nimeni nu s-a prins că între timp lumea lui Doru se dăduse iarăși de trei ori peste cap. 

“Eu eram convins și după concertul ăla din Fratelli că eu nu rămân în proiect, pentru că mi se părea că-mi lipsește experiența din zona asta a muzicii. Aveam nevoie de o chitară mai bună, care să se potrivească mai bine în peisaj, aveam nevoie de o stație… Singurele lucruri pe care le aveam și erau cumva bătute în cuie erau pedalele. Doru mi-a dat tot ce aveam nevoie și a fost un pariu pe care probabil se dovedește acum că l-a câștigat.”

Am reușit să ies cu Andrei la Hangar, o berărie care s-a născut și a crescut sub ochii mei și de care sunt destul de atașat, mai ales că e la câteva minute de casă. Bem Morning Glory și încercăm să completăm povestea spusă de Doru dintr-un alt unghi. Mă simt ca un istoric bolnav care s-a apucat să scormonească prin cele mai obscure cotloane. Cu Andrei mă știu de mulți ani, nu știu exact câți, dar ca idee acum vreo zece i-a ținut locul lui Sergiu la un concert byron. Nu, n-a cântat la clape (deși a făcut și pian la viața lui), ci la bağlama, un instrument cu coarde originar din Orientul Apropiat. Andrei a studiat de mic chitara clasică (la Școala de muzică nr. 1 “Iosif Sava”), iar primul concert cu public (în afară de cele cu trupa liceului) l-a avut la Utopia, în pasajul Macca, în deschiderea lui Marius Matache (care îl abordase pe Hi5 — unde Andrei avea poza de profil cu o chitară în brațe — și îl întrebase dacă nu vrea să-i cânte în deschidere, fără a-l asculta vreodată (bine Macheeee! 🤣 )). După respectiva seară, Andrei a cântat folk cam un an prin tot felul de cluburi din București (Big Mamou included), până la sfârșitul lui 2007, când a intrat în ansamblul Anton Pann, o chestie mult mai serioasă și mai profundă, care avea să-i ocupe următorii zece ani din viață și cu care avea să apară pe vreo patru discuri și să meargă printr-o mulțime de țări. Personal am fost la vreo 5-6 concerte de-ale lor și am fost fascinat, oamenii cântau muzica românească din sec. XIX (sau și mai veche) și nu erau doar niște interpreți, ci se implicau asiduu și în cercetare (în special Constantin Răileanu, liderul lor). Am avut de-a lungul anilor niște discuții foarte interesante cu Andrei despre Dimitrie Cantemir sau Anton Pann și am aflat tot felul de detalii istorice care nu prea se studiază în școală. Revenind la TMJ, ciudat e că fix atunci, în acel început de 2017, când trupa era probabil în cea mai mare criză pe care o avusese vreodată, Andrei se retrăsese temporar din ansamblul despre care vorbeam. Sincronizarea cu intrarea în The Mono Jacks a fost incredibilă, aproape la săptămână.

Pentru Doru asta a fost întotdeauna partea cea mai grea,“o cățărare pe Everest fără șerpași și cu cele mai urâte condiții meteo”, așa că de data asta a vrut să lucreze cu cineva care se pricepe serios la vorbe. A încercat să facă primul pas  cu Florin Dumitrescu, pe care îl admirase în adolescență pentru versurile albumului Țara te vrea prost (Sarmalele Reci), dar în scurt timp și-au dat seama amândoi că nu se potrivesc, așa că și-au strâns mâna și și-au văzut de drum. A doua idee a fost una cel puțin nebunească – să încerce să lucreze cu Ștefan Teișanu, un tip pe care îl cunoscuse anul trecut la Rocanotherworld și despre care nu știa mai nimic, dar care scria pe facebook tot felul de cugetări pe gustul lui. Omul s-a implicat imediat, mai ales că-i plăcea TMJ, Doru i-a trimis schițele pieselor, iar curând între ei a început un ping-pong de mesaje (Ștefan locuind în Cluj) care încet-încet au pus cuvinte în mațele goale ale liniilor melodice, umplându-le cu sensuri noi. Dar era din ce în ce mai târziu, lansarea fusese demult programată (pe 8 februarie), se și vânduseră bilete, etc., așa că pedala de accelerație trebuia apăsată până la fund. Drept urmare, pe 27 decembrie, Doru a luat un avion spre Cluj pentru o sesiune de scris versuri-viteză. În timp ce lumea se învârtea de pe partea crăciunului pe cea a revelionului, cei doi se îngropau în idei și cuvinte într-o cârciumă care se numește Vorbe (nu e nicio coincidență, unul dintre asociați e însuși Ștefan). Nu știu dacă au dormit sau cât au băut, dar știu că la sfârșitul lui ianuarie, atunci când am întâlnit-o prima dată pe Gloria, știa să vorbească foarte bine și nu părea să fi avut vreodată dificultăți de comunicare.

S-a făcut târziu, poveștile s-au cam terminat (și au cam obosit), Doru a făcut niște tumbe organizatorice spectaculoase ca să putem sfârși (a preluat-o pe fiică-sa, Maia, care s-a plictisit groaznic de toate discuțiile astea de oameni mari), iar Andrei din lumea paralelă din Hangar a terminat și a doua bere. Cu Andrei din lumea asta mă urc imediat într-un uber – mergem să-i vedem pe Dimitri’s Bats și pe Grimus cântând cu Muse Quartet la sala Gloria. Zicea cineva ceva de coincidențe?

Fotografia de cover e făcută de Miluță Flueraș