Queen – Innuendo (1991)

Colecția mea de discuri nu e una impresionantă. Cred că am vreo 400 de viniluri și CD-uri cu totul. Am fost prin case în care pereții erau acoperiți până la tavan cu biblioteci pline, iar de curând am văzut o filmare cu Steven Wilson în camera lui de audiție și m-a luat cu amețeală, dar nu cred că e important cât praf reușești să aduni în spațiul tău locativ, ci mai degrabă ce relație ai cu obiectele de sub el. Iar cele 400 de discuri sunt pentru mine niște prieteni, unii de-o viață, alții mai noi, cu care mă întrețin din când în când (aș fi putut probabil să am mai mulți, dar pe mine mă interesează doar relațiile sincere). Seria asta de articole le e dedicată. 

Încep cu Innuendo pentru că a fost primul album pe care l-am cumpărat vreodată pe casetă (bine, recunosc, a fost al doilea, dar primul-primul chiar nu se pune – mi-am luat New Kids On The Block – Step by step, o mare greșeală, am fost atât de dezamăgit încât cu prima ocazie am înregistrat altceva pe respectiva casetă). Auzisem la radio chiar piesa-titlu și mă tulburase așa cum nu o făcuse nicio altă muzică până atunci. Drept urmare am furat bani de la ai mei și l-am cumpărat. Aveam 13 ani și nu aveam de gând să am o carieră de hoț, dar nici nu puteam să-i spun mamei cât costă “drogurile” mele. 

Contrar mitologiei general-acceptate, cele două piese devastatoare care încadrează albumul sunt doar parțial scrise de Mercury, mare parte din versurile de la Innuendo fiind concepute de Roger Taylor și majoritatea celor de la The show must go on de Brian May, muzical fiind un puzzle la care au colaborat cu toții. E drept că Mercury a contribuit și la versuri, dar mai mult cu tematica (n-ar fi putut niciunul dintre ceilalți să se gândească la viață și la moarte așa). În plus a scris de unul singur niște bucăți din piesa-titlu, printre care celebrul flamenco în 5/4, împărțit între chitara clasică a lui Steve Howe (vrăjitorul de la Yes) și cea electrică a lui Brian May, și middle-ul (You can be anything you want to be…). 

Restul albumului (ca de obicei la Queen) e împărțit între piese excepționale și altele nu cine știe ce. Adică, să-mi fie cu iertare, dar Ride the wild wind (scrisă de Taylor), I can’t live with you (May) sau Delilah (cântecul lui Mercury despre mâța preferată) nu ajung nici măcar la călcâiele unora ca I’m going slightly mad (scrisă tot de Mercury) sau Bijou (colaborare Mercury – May). Apropo, poate nu v-ați gândit la asta: în mod normal, structura unei piese de rock are foarte multe părți vocale și un solo de chitară undeva un pic după mijloc – Bijou a fost concepută taman invers. Altfel, două dintre piese erau scrise pentru Back to the light, albumul solo al lui May care avea să apară un an mai târziu, iar una fusese vizată pentru Barcelona, colaborarea lui Mercury cu Montserrat Caballé apărută cu trei ani mai devreme. 

Din păcate nu poți despărți albumul ăsta de boala și moartea lui Mercury oricât te-ai strădui. Spre exemplu penultimul single, These are the days of our lives — lansat în ziua în care împlinea 45 de ani (și care are parte și de un clip, în care a avut curaj să apară așa, desfigurat de boală cum era) —, nu e vreo capodoperă, dar venind la pachet cu respectiva filmare și având mesajul cu pricina nu poate fi criticat, emoția împrejurărilor spălându-l de toate păcatele. 

Dincolo de scriitura albumului, care nu e nici pe departe cea mai fericită din cariera lor (cu niște excepții care echilibrează puternic balanța), interpretarea lui Mercury este fabuloasă (deși nu numai a lui, dar ncsf, omul a murit după ce a scos discul ăsta, așa că vrei-nu-vrei e personaj principal). Personal am cochetat de multe ori cu unele dintre piese, dar nu mi-au ieșit niciodată nici 10%, nici tehnic, nici ca trăire (bine, ca trăire nici nu ar fi avut cum). Cred că vocea, acel timbrul atât de special, ambitusul uriaș, convingerea interpretării și entuziasmul lui Fred sunt irepetabile și inimitabile și cred în continuare că trupa Queen trebuia să se destrame pe 24 noiembrie 1991. 

Copia pe vinil pe care o am acum, după 29 de ani, este de departe cea mai de calitate pe care am avut-o vreodată (a se înțelege că de la respectiva casetă încoace am mai cumpărat de câteva ori albumul). Ba chiar mai am una, tot pe vinil, cu masterul din 1998, care nu se aude la fel de bine și e trunchiată ca să încapă pe un singur disc. Varianta supremă însă e remasterizată de (probabil cel mai cel inginer de master din lume la ora actuală) Bob Ludwig la Gateway Master Studios din Portland, ME, procesată pentru vinil de Miles Showell la Abbey Road Studios din Londra și apărută în 2015 pe disc dublu, cu copertă gatefold, așa cum merită. Și chiar dacă nu ne auzim prea des (cred că pot să ascult albumul ăsta direct în cap, n-am nevoie de disc de fapt), Innuendo e mereu acolo, pe raft, adunând praf, o bucată de ADN de care și dacă aș vrea nu m-aș putea vreodată descotorosi.