Levantul

18 ianuarie 2021

În viața asta a mea am avut norocul (și onoarea, de cele mai multe ori) să mă întâlnesc cu tot felul de oameni mari. Cu unii dintre ei am și reușit să colaborez cumva, majoritatea fiind, întâmplător sau nu, din lumea muzicală. Cu alții am schimbat doar câteva cuvinte, poate am dat mâna, poate ne-am zâmbit. Pe Mircea Cărtărescu l-am cunoscut în 2017 la colegiul Avenor, la ceva petrecere. De obicei sunt un tip destul de relaxat, inclusiv în preajma oamenilor mari, dar de acea dată cuvintele au refuzat să-mi iasă din gură, m-am bâlbâit un pic și m-am făcut că am treabă în altă parte a încăperii. Nu pentru că e vreun individ impunător sau pentru că m-a pârlit flacăra geniului creator din privirea-i, ci pur și simplu pentru că citindu-l mi s-a părut dintotdeauna că e un extraterestru, iar cu extratereștrii chiar nu știu cum să mă port. De atunci încoace ne-am mai intersectat cel puțin odată, dar nu m-am dus să îi strâng mâna și să îl las să pretindă că își aduce aminte de mine, de frică să nu mă bâlbâi iar și să cad într-un alt penibil.

Acum mulți ani, un tovarăș ajuns domn, ajuns președinte al țării, declara nonșalant la TV că ultima carte citită de el e Levantul lui Cărtărescu. Asta după ce îl prinsese Tucă pe picior greșit și recunoscuse că n-a auzit în viața lui de scriitor. Culmea a fost că a doua oară când a candidat a declarat din nou același lucru, că doar memoria noastră colectivă e destul de scurtă. Ironic, deși am privit condescendent respectiva fază, eu însumi n-ajusesem încă să o citesc, cu toate că o aveam de multă vreme, primită de la aceeași prietenă care mă chemase la colegiul Avenor la petrecerea mai sus amintită și îmi făcuse cunoștință cu autorul. Pur și simplu ideea de a citi o epopee nu mă excita defel. N-am citit nici Iliada, nici Odiseea, nici măcar Țiganiada lui Budai-Deleanu sau Don Juan-ul pârâtului Byron, deși îmi amintesc că pe englezoi l-am frunzărit cândva, probabil în epoca în care i-am șterpelit, fără intenție, numele.

Nu știu de ce m-a apucat acum curiozitatea de a citi o epopee scrisă în secolul XX de un presupus extraterestru. Poate cei patru pereți mi-au sugrumat imaginația pâna a avut nevoie de un stimulent, poate iarna de afară și-a cerut dreptul la poveste sau poate pur și simplu m-am simțit cu musca pe căciulă și am zis în sfârșit acel “acum ori niciodată” de care era nevoie. Nu-mi amintesc deloc ce credeam că o să găsesc între paginile Levantului. Probabil un Cărtărescu sumbru, adânc și greu de înțeles, ca de obicei. Am găsit în schimb un poet pus pe șotii, jucându-se de-a stilurile, exprimându-se în tot felul de variante mai vechi ale limbii române, pocind cuvinte și jonglând cu agramatisme în deplin control, dezvăluindu-ți un fel de-a pune cuvintele în propoziție de care te îndrăgostești iremediabil, prefăcându-se că spune o poveste de secol XIX, deși vorbește clar despre epoca în care l-a scris, respectiv crunții ani ’80 (nu am habar cum își propusese Cărtărescu să treacă de cenzură, probabil nu intenționa să-l publice, ca norocul a venit revoluția la puțin timp după ce l-a terminat), lăsând să picure câteva boabe de amărăciune, dar învăluind totul într-un umor pe care nu credeam să-l aibă. Bineînțeles că am stat cu dicționarul lângă mine, dar la asta mă așteptam, am pățit-o cu fiecare din cărțile lui. Și de fiecare dată m-am întrebat cum naiba face. Dincolo de vocabularul extins, Levantul e plin de aluzii la alte opere autohtone pe care le-am prins doar în parte, literatura română nefiind vreun capitol la care aș putea spune că excelez. Presupun că are cu totul alt gust pentru cei care au studiat-o ca lumea, însă farmecul nu dispare nici pentru cei mai puțin inițiați.

Foto: Cosmin Bumbuț

Dacă mi-a plăcut? Pfff… puțin spus! Nu cred că am citit niciodată ceva atât de mișto în română și nu cred că vreo operă literară m-a făcut vreodată să-mi reevaluez atât de profund limba. Levantul e fără nicio umbră de îndoială o capodoperă, dar Cărtărescu are ghinionul să ne fie în continuare contemporan, altfel să vezi ce l-am mai ridica în slăvi, să vezi ce statui i-am mai turna prin toate cotloanele, să vezi ce comentarii bășite de învățat papagalicește pentru bac i-am mai întocmi! Noi nu avem legende vii, dacă ești în viață nu ești așa interesant, ești la fel ca noi toți, n-ai nimic special, marș mă de-aici!
Aș fi dat și niște citate, dar mi-am dat seama că extrase din context pot părea altceva decât sunt, mai ales că limbajul folosit e unul cu care te obișnuiești și de care te îndrăgostești treptat. Cu alte cuvinte, ca să te poți bucura într-adevăr de orice bucățică de epopee, trebuie să o cam citești în întregime.
Mă și pufnește râsul când îmi amintesc ce spunea Cărtărescu despre sine ultima dată când ne-am intersectat. Nu, nu m-am băgat în seamă, după cum spuneam și mai devreme, doar eram de față. Trebuia să prezinte un premiu la o gală a revistei Biz, și pretindea că nu înțelege ce e așa mare scofală ocupația-i, că el e ca o bunicuță care tricotează cuvinte… Mdada… Acum, că am citit-o și pe asta, cred că o să o rup de-a dreptul la fugă când o să-l mai văd pe musiu extraterestru, mai ales că la respectiva gală am prezentat și eu un premiu, dar știindu-l pe el în sală m-am fâstâcit și am cam dat-o cu mucii-n fasole. Sorry ‘bout that…

comentarii

  • Paul Slayer Grigoriu

    Tin minte ca am mai „vorbit” aici cu multi ani in urma, cand tu tocmai citisesi „Solenoid”. Am facut si eu acelasi lucru la ceva timp dupa tine si, intr-adevar, o socotesc si eu ca pe una dintre cele mai importante carti scrise in limba romana, basca una dintre cele mai miscatoare si frumoase descrieri ale Bucurestiului (oras pe care eu il iubesc nespus). Sunt de acord cu ce spui legat de contemporaneitate, dar as adauga ceva: contemporani cu un mare artist, ii vedem si scaderile, si greselile de caracter sau lucrurile care pur si simplu nu se potrivesc cu ale noastre. De aceea nu este usor sa-l privim facand abstractie de toate astea. Desi, evident, asa ar trebui. Iar in ceea ce ma priveste, ma apuca groaza de fiecare data cand Cartarescu are luari de pozitie pe teme de actualitate. Mi se pare ultra-conformist (in sensul mai degraba hipsteresc), plat, cu pareri dintre cele mai inepte, exprimate, pe deasupra, si cu emfaza – cam toate lucrurile in care NU cred le gasesc in aceste pozitii.. Dar asta nu ma impiedica sa-l vad ca pe unul dintre marii scriitori universali, creator fantastic de limba romana, si sa-l iubesc din tot sufletul.

  • MM@45-Mercy-Str

    Salut Dan,

    As incepe povestind cum m-am ‘infectat’ cu poezia lui Cartarescu acum multi-multi ani. Primisem tot asa de la o prietena cado’ „Dublu CD” 😉 – o antologie de poezii ale omului, daca putem sa-l numim asa. Citisem inainte Nostalgia, Travesti si alte proze. Si aveam un coleg de la care auzeam expresii preluate ca „vesnic tanar si feroce”… Sau „esti Salvarea mea, esti Militia mea, esti Pompierii mei”.
    In fine, Dublul CD avea pe ultima coperta o ‘dedicatie’ in versuri a autorului care se incheia cu un teaser: „Si peste cateva luni, draga cititoare poti sa-ti bucuri amantul / Daruindu-i reeditat si Levantul”.

    A fost cam la fel – nu ma asteptam sa citesc asa ceva. Lasand la o parte epopeea, toate intorsaturile de cuvinte, arhaismele si planurile interpuse (prezentul bucatariei de bloc comunist – camera care se putea incalzi cel mai usor vs. trecutul istoric glorios sau poate nu chiar…)
    Parea ca autorul a luat si desfacut cuvintele si limba romana cu totul pe bucati – cam cum ai desface motorul unei masini sau o chitara, de exemplu. Si le-a pus apoi la loc cum a vrut sau crezut sau simtit el.
    Si pana la urma, nici nu mai conteaza daca i-au ramas ceva suruburi pe-afara sau corzile sunt in alta ordine. Pentru ca rezultatul suna bestial si neasteptat.

    Cum am citit postarea ta mai tarziu, nu pot sa nu remarc coincidenta nu prea festa – la doar cateva zile dupa, supra-terestrul pe care il elogiezi asa fain beneficiaza de o mare mediatizare pentru ceva ce frizeaza ridicolul, stirile de doi bani si goana dupa senzational – cele ‘5-10 secunde de faima’ online (- nici o legatura cu albumul vostru). O steerista TV (fosta, ma rog) ii explica profesorului universitar de literatura cam cum e corect sa scrie un cuvant intr-un mesaj (destul de personal de altfel) pe feisbuc…
    Clar ca nici ea, nici probabil multi din ceilalti jurnalisti (de la „scoala ajutatoare de presa” – vorba amicului Exarhu) care au preluat si comentat nimicul asta – nu au citit (macar) Levantul, sau un pic din…
    Cam atat despre socluri si statui pe la noi. Cam ca in ‘Dictionary’ – „and watch the pigeons shit on my head”. Doar ca live, in timpul vietii.

    Citeam un articol la un moment dat in care Mircea Cartarescu insusi spunea ca pe el nu l-a intrebat nimeni dintre autorii de manuale ce ar recomanda sau pune din texte lui in cartile de romana de liceu – si ca citind el acele fragmente i se par total irelevante, scoase din context si parca scrise de altcineva. Si ca nu ar ajuta deloc elevii sa inteleaga cu ce sau cine au de-a face. Pacat.

    E ca si cum ar veni spectatorii la un concert de-al vostru sa va spuna sa cantati nu’s ce piesa din Sol sau Re – cand habar nu am avea care e diferenta; apropo de gluma dintr-un Impromptu de demult 😉

    Revenind, sper sa treci peste tracul asta data viitoare cand il intalnesti pe supra-terestrul Domn Cartarescu. La urma urmei, esti si tu un pic de (sau chiar mai mult) Over-ground, nu? 😀
    Cirs!

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.