Numele trandafirului

Acum niște ani am văzut filmul și țin minte că m-a impresionat mult. De fapt mi-a plăcut destul încât să nu citesc cartea. Mare greșeală. Două ore nu ajung pentru descrierea în profunzime a unei lumi. Iar Evul Mediu a fost o lume fascinantă, o lume în care farul călăuzitor al civilizației era biserica și nimic altceva, aproape toți marii erudiți ai vremurilor erau și sacerdoți, cărțile se copiau manual de către călugări (Gutenberg nu se născuse încă), iar așezământul care deținea o bibliotecă era considerat deosebit de bogat. Latina era încă limba universală a intelectualilor, iar Numele trandafirului vine la pachet cu fragmente întregi scrise în latină fără a fi traduse (și încă altele în germana veche, în italiana incipientă, și tot așa), intenția lui Eco fiind să ne transpună direct în respectiva epocă, iar noi, ca niște țărani ce suntem, să nu înțelegem ce mama naibii zice. Țărani, țărani, dar în epoca pe care o trăim chiar și proștii au acces la o grămadă de informație, așa că pentru noi, ăștia mai neștiutori de carte (și deci de latină, germană veche și alte bazaconii), cineva bun la suflet a publicat un articol în care nu numai că a tradus toate fragmentele, dar pe multe le-a și explicat și am înțeles și noi unele glume dedicate exclusiv docților (cum ar fi că la un moment dat Guglielmo dă un citat în germana veche dintr-un scriitor pe care nu și-l amintește, iar citatul e de fapt o traducere din Wittgenstein (sec. XX wink-wink) – o poantă a lui Eco, căruia i se părea că Wittgenstein are o gândire de factură medievală). Scusa, Umberto, questa è l’era. 

Îmi aminteam mare parte din acțiunea poveștii, cu abația care avea o super bibliotecă (în care se găseau toate cărțile importante, ba chiar unele extrem de rare și de vechi), cu crimele care copiau scenariul Apocalipsei după Ioan, cu William din Baskerville (adică Guglielmo, ce nu e clar?) care făcea niște super deducții căutând ucigașul, cu naivul Adso care are parte de singura partidă de sex din viața lui cu o fetișcană plebee de care se îndrăgostește iremediabil, ș.a.m.d. Bineînțeles că e important firul poveștii, dar mi se pare mult mai importantă dimensiunea istorică, transpunerea iscusită a cititorului în respectiva epocă, legăturile subtile între gândirea învechită a personajelor și timpurile noastre, între viitorul imaginat în acel trecut și evul mediu povestit de un istoric în contemporaneitate.

Umberto Eco s-a stins acum niște ani, iar romanele pe care le-a lăsat în urmă n-au fost multe, omul fiind un ditamai savantul, expert în semiotică, filosof, etc., scriind deci mult mai mult pentru un alt gen de public. Dintre cele șase eu am citit trei, celelalte două fiind Pendulul lui Foucault și Baudolino, niște capodopere care mi-au marcat mai mult sau mai puțin felul de a gândi despre istorie și religie. Ca idee, wi-fi-ul meu de acasă se numește Abulafia (dar parola nu este “nu”, pentru că nu se poate – dacă n-ați citit Pendulul, sorry, o să înțelegeți ce spun abia când o s-o faceți) și m-am apucat să învăț italiana și pentru că sper ca într-o bună zi să-l pot citi pe Eco în original.

Am revăzut filmul și am rămas cu un gust mai mult decât amar. Este o caricatură tristă și romanțată a cărții. Cei patru scenariști și-au luat libertatea de a a-l omorî pe inchizitorul cel rău și a salva de la rug singurul personaj feminin și au ignorat aproape complet contextul istoric, iar regizorul Jean Jacques Annaud s-a bazat strict pe abilitățile echipelor de casting și scenografie ca să-și construiască marea atmosferă. Nu, nu am de gând să recurg la clișeul despre imaginația noastră care bate orice film. În cazul de față pur și simplu nu despre asta e vorba, ci despre a fi facil pentru a vinde mai ușor sau a ține la calitatea produsului final indiferent de consecințe. În urma marelui film nu rămâi aproape cu nimic, poate doar cu ideea că oamenii din Evul Mediu erau jegoși și proști, iar călugării dădeau probă de urâțenie la intrarea în abație. Bineînțeles, prețul timpului acordat cărții e mult mai mare, dar ca de multe ori pe lumea asta, ce costă mai mult are de obicei o altă calitate.