Morphine – The Night (2000)

Încă un cântec de lebădă. Cineva ar putea trage concluzia că sunt colecționar de povești triste. Nu cred că e chiar așa, dar povestea lui Mark Sandman e, într-adevăr, tristă (și ciudată). Foarte pe scurt, familia Sandman (da, chiar așa îi chema) a avut patru copii, dintre care trei s-au prăpădit înaintea părinților (inclusiv Mark). Drept urmare mama familiei a scris o carte care se numește Four minus three, probabil singura sursă biografică a muzicianului (ulterior a mai fost făcut un documentar, Cure for pain: the story of Mark Sandman). În plus, Mark a fost înjunghiat în piept și jefuit pe vremea când era taximetrist și i s-a întâmplat să ia foc clubul în care cânta cu Treat Her Right, trupa lui de dinainte de Morphine (ca norocul, n-a fost nimeni rănit, mai mult ca sigur aveau destule ieșiri de urgență). Probabil o carte despre viața lui ar putea trece ușor drept ficțiune, dar nu se apucă nimeni să o scrie, pentru că de fapt nimeni nu știe mult mai mult decât atât, omul fiind foarte atent cu propria-i intimitate.

N-am fost niciodată în orășelul Palestrina, aflat la 25 km de Roma, dar sunt sigur că e la fel de pitoresc ca celelalte din zonă. Însă dincolo de posibilul său potențial turistic, Palestrina este locul în care pe răbojul istoriei muzicii au fost trasate două linii – una în 1525, când s-a născut Giovanni Pierluigi da Palestrina, probabil cel mai important compozitor al Renașterii italiene (tehnica lui de contrapunct se studiază încă în școală), iar cealaltă în 1999, când a murit Mark Sandman pe scena festivalului Nel Nome del Rock, în urma unui infarct, la numai 46 de ani (mai mult ca sigur pentru unii cea de-a doua linie e mai puțin importantă ca prima, iar pentru alții invers, dar asta e, nu poți împăca pe toată lumea). The night, albumul despre care e vorba aici, abia ce fusese înregistrat, dar nu ieșise încă pe piață. În februarie 2000 cei doi membri rămași au alcătuit o nouă trupă, numită Orchestra Morphine, cu care au făcut un mic turneu de lansare a acestei ultime bijuterii. 

Dincolo de piesele mișto scrise de Sandman, cu adevărat impresionant la Morphine este soundul. Cum e asta, să faci un trio fără niciun instrument armonic? Colac peste pupăză, Mark avea doar două corzi pe basu-i (una dintre ele de chitară) și folosea un bottleneck, iar Dana Colley (ăsta-i tot tip, by the way) cânta de obicei la saxofon bariton, umplând un spectru sonor deja foarte îngust, frecvențele înalte provenind preponderent doar de la cinelele lui Billy Conway sau consoanele fricative ale versurilor (motiv pentru care își definiseră stilul low-rock). Bineînțeles, pe înregistrări mai foloseau și alte instrumente, dar destul de rar, de obicei câte o chitară acustică, câteodată o tritară (o chitară cu trei corzi, altă invenție a răposatului) sau o orgă Hammond, dar nu abuzau. Pe The night au încercat să fie și mai prietenoși, din loc în loc mai apare câte un violoncel, câte o violă sau un pian, îmbogățind semnificativ paleta sonoră. În plus, primul lor tobar, Jerome Deupree, retras din cauza artritei, a contribuit cu ceva percuție, ba chiar a bătut și toba pe o piesă. Muzica în sine e o bizarerie cu vagi influențe de blues și forme similare rock-ului, o chestie destul de underground încât să poată fi pusă lângă Tom Waits sau Primus (nu că ar avea vreo legătură cu cele două nume), dar încadrările și analiza o fac să pară mult mai puțin prietenoasă decât e, așa că mai bine mă opresc înainte să vă sperii.

Nu știu dacă Sandman era sau nu în viață când am dat eu de Morphine, posibil să fi fost, dar nu asta e important. Îmi amintesc că am auzit de ei de la Ernesto Bianchi, care încerca să compare cu ceva Kumm-ul din prima perioadă. Mi-ar plăcea să cred că i-am ascultat pentru prima oară într-o cârciumă din spatele spitalului Colțea care avea două nivele la subsol și se numea So What? Prin fumul pe care-l puteai tăia cu cuțitul, barmanul îți aducea două meniuri – unul pentru băuturi și altul pentru muzică. Era locul în care își țineau kummii ședințele în primul an. Probabil nu acolo s-a întâmplat, dar n-are a face, amintirile mele leagă cumva Morphine de respectiva bombă. Ulterior Ernesto a ajuns să fie managerul Kumm-ului și eu vocalistul lor, iar la un moment dat am cântat cu ei și o piesă Morphine numită Buena, dar asta e cu totul altă poveste. 

Cred că The night e albumul care îmi place cel mai mult de la ei, motiv pentru care mi l-am cumpărat, dar nici celelalte nu sunt de ocolit. După cum se vede, ediția pe care o am e cea standard, pe CD, nu știu dacă există și pe vinil sau dacă a avut parte de vreo ediție specială (date fiind circumstanțele probabil că nu). Ce mi se pare însă într-adevăr trist este că nu se găsește pe nicio platformă de streaming, ceea ce în 2020 e sinonim cu a nu exista.