Trei albume care mi-au întors lumea pe dos în ultima vreme

Fără îndoială, trăim vremuri ciudate. Nu atât de ciudate ca ale bunicilor noștri, care au luptat în război cu un dușman pe care nu-l cunoșteau pentru niște cauze care erau doar aparent ale lor, dar destul de ciudate încât să ne închidem în casă și să comentăm (la un șpriț cu prietenii pe messenger) despre colapsul economic care bate la ușă și despre deciziile unor guverne de a risca viața propriilor cetățeni pentru a-l ocoli. Însă trăim și niște vremuri interesante, în care multe joburi s-au mutat complet în online, drept urmare locuitul în anumite orașe cu oferte de lucru mai bune a început să devină facultativ, iar dispariția intervalelor de timp petrecute în trafic pe drumul spre serviciu și înapoi (dacă aduni o oră dus cu una întors de luni până vineri timp de un an te îngrozești, înseamnă în jur de o lună) i-a făcut pe unii să petreacă mai multă vreme cu ai lor, pe alții să se urce pe pereți, iar pe câțiva să se apuce de cărțile, filmele sau albumele de care n-avuseseră timp înainte (bineînțeles, sunt unii care fac parte din mai multe categorii, din toate sau din niciuna). E destul de sigur că vom ieși din izolare un pic mai anxioși, poate chiar mai depresivi, dar măcar unii dintre noi vor fi ceva mai culți. 
E nevoie mai mult ca oricând de recomandări, așa că am să le reiau și eu, dar n-am să mai încerc să fiu atât de mult în pas cu noile apariții, între timp m-am împăcat cu ideea că nu pot fi la curent chiar cu tot și cred că e mai importantă calitatea decât contemporaneitatea. Drept urmare, dintre cele trei albume prezentate mai jos doar două sunt apărute anul ăsta și doar unul în luna curentă. Dar, după cum spuneam, n-are a face, sunt toate trei excepționale și asta e de ajuns.

Moses Sumney – grae

Moses e un fost timid care într-o bună zi s-a prins că statura-i impozantă (are 1,95m) și culoarea nu-i permite să devină invizibil, așa că a început să-și construiască o identitate agreabilă pentru oamenii din jur. Drept urmare a început să danseze prim campusul universității (a terminat University of California, unde a studiat creative writing și poezie), și-a făcut un show de radio, a fondat un club al limbajului prin semne și a început să uploadeze cântece pe contul lui de YouTube (începuse să scrie muzică de pe la 12 ani, iar multă vreme n-a învățat să cânte la vreun instrument, așa că la început totul era a capella). Avea 23 de ani când a lansat primul EP, înregistrat acasă pe un four-track, și 26 când i-a apărut primul album, Aromanticism, despre care spuneam atunci că e “un album matur, cu multe finețuri și subtilități, cântat mai mult în falsetto, într-un stil care ar putea fi definit ca art-soul”. Moses face 29 de ani în mai, iar prima parte din cel de-al doilea album, grae, a apărut deja în februarie. N-are legătură cu prezentul nostru între patru pereți, dar e scris în mare parte în izolare, în cadrul MacDowell Fellowship, undeva la Cuca Măcăii, într-o pădure din SUA (de unde și referirile la izolare din intro). Discul nu pare că respectă vreun standard și nu poate fi încadrat în niciun stil, dar nimic nu e lăsat la voia întâmplării, iar sonor e o invenție continuă și năucitoare care îmi place de mor.

Los Guachos – Cristal

“Bastarzii” lui Guillermo Klein se află la al șaselea album în aproape 25 de ani, dar ținând cont cât de greu sunt de adunat laolaltă (cei 11 membri locuind în țări diferite), eu zic că au reușit mai mult decât o performanță. Guillermo însuși se tot mută de colo-colo, ba la New York, ba înapoi la Buenos Aires, ba în Barcelona, după cum îl duce viața. Omul e absolvent de Berklee, probabil universitatea la care visează orice muzician de pe lumea asta, și e un compozitor și aranjor incredibil (e și pianist, dar e atât de discret, încât nu prea îți vine să-l numești așa). Pe albumul în cauză, Cristal (apărut în septembrie 2019), trei dintre cele nouă piese sunt aranjamente ale unor bucăți scrise acum vreo 100 de ani de Carlos Gardel, unul dintre cântăreții legendari ai Argentinei. “Cântecele pe care le-am ales sunt extrem de populare în Argentina. Sunt cântece care fac parte din subconștient, e muzica vieții noastre”, spunea Mr. Klein într-un articol din New York Times. Bineînțeles că amprenta lui s-a lățit pe toată lățimea benzii și în afară de respectivele teme nimic nu e așa cum te-ai aștepta. Cât despre Los Guachos, rar mi-a fost dat să ascult un ansamblu care să sune atât de organic și atât de meticulos de dezlânat. 

Fiona Apple – Fetch the Bolt Cutters

Nu știu dacă sunt pregătit să vorbesc despre albumul ăsta, dar sunt destul de sigur că e cel mai bun pe care l-am ascultat în ultima vreme (cu tot respectul pentru Moses Sumney și Los Guachos, ale căror albume sunt deasemenea niște capodopere). Îți trebuie foarte mult curaj să scrii și să înregistrezi așa ceva. Ce-i drept, Fionei i-a luat ceva timp să formuleze conceptul (a început în 2012), să fie sigură că asta vrea de la viață (a avut îndoieli până de curând) și să se exprime (prima sesiune de înregistrări datează din 2015), dar a meritat fiecare minuțel în plus. Sonor, albumul se bazează foarte mult pe percuție — dar nu numai din cea obișnuită, ci și improvizată, probabil din obiecte casnice (ceea ce te poate duce cu gândul la Tom Waits, dar n-are decât o vagă legătură) — și pe vocea Fionei, care se joacă cu mintea ta cum vrea, povestindu-ți vrute și nevrute, iar câteodată aruncându-și afară toți demonii închiși înăuntru acum mult timp parcă doar ca să testeze cât de măciucă ți se poate face părul (un procedeu care te poate duce cu gândul la Lennon și a lui Yoko, dar iarăși, are o legătură foarte vagă). Altfel, formele cântecelor nu prea au legătură cu cele obișnuite ale pop-ului, dar nimic nu sună improvizat, totul e o alăndală foarte bine calculată, cam ca dezlânarea celor din Los Guachos. Și nu știu dacă exista un moment mai bun pentru lansare, izolarea asta mi se pare perfectă pentru genul ăsta de nebunie (Fetch the bolt cutters a apărut săptămâna trecută).

Altfel, sper că sunteți bine, spor la ascultat și #stațiacasă.