The Smile live in Romania

21 iunie 2024

N-am să te mint. Mi-e dor de mor de Radiohead. Oricât aș încerca să mă duc cu zăhărelul, The Smile e doar un Radioheaduț. Și îmi place, deși nu știu dacă verbul ăsta e potrivit. Mă bucură teribil că Thom Yorke și Jonny Greenwood și-au făcut un alt proiect împreună, iar cel de-al treilea membru, toboșarul Tom Skinner, mi se pare un muzician deosebit, dar tot mi-e dor de Radiohead. 

În copilăria mea cinematografele nu erau în mall-uri, ca acum, iar când se termina filmul, uneori mă ascundeam după perdelele de la ieșire și mai intram odată. Asta însemna că-mi plăcuse mult. Cam asta am simțit că vreau să fac în 2017, când s-a terminat primul și singurul concert Radiohead pe care l-am văzut vreodată. Ca și cum ăia n-ar fi fost oameni în carne și oase, ci doar o mașinărie infernală, gata oricând să o ia de la capăt.

Foto de Cristian Șuțu

The Smile au fost luni la Arenele Romane din București. Mari emoții, mari. Era primul concert cu orice umbră de Radiohead din România. Și dacă de la ei aveam idee la ce să mă aștept, publicul român m-a luat prin surprindere. Muzica The Smile nu e prea prietenoasă. Mi se pare că încearcă să lărgească încă și mai mult granițele, iar asta de cele mai multe ori nu sună confortabil. Și dacă am mestecat albumele pe toate fețele (le am pe ambele pe vinil), nu înseamnă că live nu au continuat să mă surprindă. Îi mai văzusem acum doi ani în Luxemburg și și atunci am avut aceeași senzație — că nu știu prea bine piesele, deși le știam. 

Dacă luni ar fi fost un atentat la Arene, nu prea mai exista alternativ în București. Sunt puțini muzicieni din alternativ pe care nu i-am văzut acolo, și e foarte posibil să fi fost, dar să nu ne fi întâlnit. 

Iar reacția publicului a fost absolut fantastică. Nu l-am văzut niciodată pe Tomiță Iorgu (cum îl mai alint eu uneori) mulțumind de atâtea ori. Probabil vestea despre concertul cu huiduieli de săptămâna trecută nu-l ocolise și mai mult ca sigur se aștepta să cânte unei mase neprietenoase dintr-o țară de la marginea lumii. Surprise! Publicul de la Arene i-a devorat fiecare notă și a reacționat la fiecare gest, cu o poftă pe care doar foamea sau dependența o pot declanșa.

Sunt destul de convins că proiectul ăsta e felul lor de a face în continuare muzică învârtind un pic butonul celebrității spre stânga. Thom are de multă vreme o problemă cu asta (și mai mult ca sigur și Jonny, care pare că se ascunde după freză), a și scris o piesă la un moment dat — How to dissapear completely —, inspirată de o conversație cu Michael Stipe despre celebritate. Coldplay se uitau cândva în sus către Radiohead, care umpleau stadioane în părțile mai mult sau mai puțin albe ale lumii. Acum umplu ei, iar Thom și Jonny cântă la Arene, care au capacitate maximă de 5500. Middleground. Perfect pentru cineva care nu vrea să dispară complet, dar vrea să-și vadă de viață. 

Culmea e că știu unde se retrage Thom când nu e în turneu. E un loc în care nu prea știe nimeni cine e. Am un amic care lucrează în zonă și care a interacționat de câteva ori cu el. Nu i-a spus că-l cunoaște, nu i-a cerut autograf, deși ar fi vrut, însă politica stabilimentului i-o interzice cu desăvârșire. Mi-am promis că dacă o să-l văd vreodată pe acolo o să fac și eu la fel, o să-i dau voie să creadă că e un necunoscut. Nu din obligație, nu urmând vreun regulament, ci din respect și din dragoste pentru un om care mi-a făcut viața mai frumoasă prin muzica lui. Cheers to that!

PS: Dacă n-ai ascultat niciodată The Smile, cred că cel mai bine începi cu clipul de mai jos. De fapt ce zic eu clip? În afară de titlu și creditul pentru regizor, secvența cu pricina e tăiată direct din Peaky Blinders, fix așa e și în film.

comentariu

  • Marius

    Din capul locului o zic că – din păcate, The Smile a fost un concert pe care “l-am ratat” intenționat. Am ascultat, dar nu ‘m-a prins’.
    Poate e un “acquired taste” – ca unele licori scoțiene, nu știu … Mai bem, mai ascultăm…

    Deși am acasă chiar și ‘The King of Limbs’ pe CD, nu mă botezasem întru’ vinil încâ… După ‘In Rainbows’ și cele mai vechi, chiar mi-a stat puțin în gât, cum povesteai și tu prin 2016 pe aici.
    Și cred că aș muri puțin (de fericire) dacă aș vedea / auzi un ‘Fake Plastic Trees’ live, la fel ca la ‘Fix You’ de la mult-hulita ColdPlay. 😉
    [ – Nu îmi pasă dacă vom intra în istorie ca barbarii care au huiduit pe…. – ca să parafrazez un titlu de film (- Radu Jude, parcă…).]

    La fel cum de la byron, piesa favorită de pe albumul cu HBO e ‘Noiembrie’, nu aia de o cere toată lumea. 😉

    Despre bomba potențială de la Arene (= end-of-alternative @ RO)- să știi că prin corporății chiar există regula asta ca șefii mari sau membrii-cheie din unele funcții, echipe etc să nu zboare cu același avion.
    Cam cum ar fi ca tu și Sixu, de exemplu să mergeți în mașini diferite. Mdaaaa, poor joke…. :p

    Depre filmele copilăriei mall- less – știu ce spui ff bine. Așa am învățat ultima parte din ‘Piedone Egipteanul’ aproape pe de rost în italiană. Când ieșeam de la școală, vara, se deschideau ușile de ieșire de la cinema-ul pe lângă care treceam, (no A/C times) – și noi intram gratis la film toată săptămâna sau cât rula filmul ăla 😀

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.