Trei albume faine din noiembrie 2018

Am avut un noiembrie greuț. Nu că m-aș plânge, a fost foarte frumos și știu că fără eforturi nu obții mare lucru în general, dar totuși greuț. Asta nu înseamnă că am luat vreo pauză de ascultat, departe de mine asemenea gând găunos. Însă mi-a luat mai mult timp ca de obicei să mă apuc de articolașul de final de lună. E pregătit demult, dar numai la mine în scăfârlie. Însă înainte să-i dăm bice, să ne aducem aminte de Roseland NYC Live, superbul concert cu orchestră al celor de la Portishead, lansat în noiembrie acum 20 de ani și de Outlandos d’Amour, primul album al nebunaticilor de la The Police, apărut în noiembrie acum 40 de ani. În 2018, în ciuda criticilor care i-au luat pe cei de la The 1975 în brațe (nu înțeleg de ce), au apărut următoarele chestii notabile:

Matt Corby – Rainbow Valley

De Mr. Corby v-am mai povestit cândva pe aici. Istoria lui e de reținut, omul fiind un fost competitor la Australian Idol care s-a luptat mulți ani să scape de respectiva etichetă (a ieșit pe locul 2, by the way). Matt este un vocalist impresionant, cu un timbru memorabil, și un songwriter inspirat, care ar putea cu ușurință să fie băgat în sertarul roz cu muzici doar pentru doamne, deși pe cuvânt că nu e cazul. La cei 28 de ani proaspăt împliniți, omul are un film al lui, iar dacă ar fi să ne jucăm cu denumirile genurilor, am putea să-l încadrăm probabil la alternative soul. Rainbow Valley e al doilea album, parcă un pic sub primul, Telluric, lansat acum doi ani, dar nicidecum de ratat. În caz că aveți de gând să-l prindeți și live, aflați că în primele două luni ale lui 2019 face o tură de Europa. 

Cecilia Bartoli cu ansamblul Matheus & Jean-Christophe Spinosi – Antonio Vivaldi

V-am mai recomandat muzică clasică și cu alte ocazii și am să o mai fac. Bineînțeles, nu am de gând să exagerez, dar sunt anumite discuri pe care ar fi bine să le auziți. Ăsta e unul dintre ele. Cecilia Bartoli e probabil cea mai bună mezzo-soprană din lume, o tipă trecută de 50 de ani care a apărut pentru prima dată pe o scenă la 9 și a devenit profesionistă la 21 (ca idee, marea majoritate a cântăreților de operă se “califică” la profesioniști după vârsta de 30 de ani). Pentru ea opera e un limbaj magic, elegant, cufundat în borcanul cu virtuozitate doar așa, ca să ne facă pe noi, muritorii de rând, să rămânem cu părul măciucă și gurile căscate, salivând după măcar o linguriță. De Mr. Vivaldi presupun că ați mai auzit, nu cred că e nevoie să-i fac și dumnealui reclamă.
 
 
The Good, the Bad & the Queen – Merrie Land

Inspirația lui Damon Albarn pare un sac fără fund. Abia ce a lansat în primăvară un alt album Gorillaz, nici n-am apucat să-l înghițim ca lumea, bașca să-l digerăm, că musiu a reformat rapid The Good, the Bad and the Queen, super-grupul cu care a mai scos un disc acum 11 ani, și a și lansat un nou material. Ar putea părea o fușăreală, dar credeți-mă pe cuvânt, e departe de așa ceva. După spusele lui Albarn, Merrie Land e o “ezitantă scrisoare de despărțire adresată Uniunii Europene în urma Brexitului și o serie de observații și reflecții asupra britanismului din 2018”. Să vă mai spun că e produs de Tony Visconti? Probabil multora nu li se va părea cine știe ce, mai ales la o primă audiție. Albumul e destul de monoton ce-i drept, iar aparent nu conține niciun highlight. Din punctul meu de vedere însă e discul lunii noiembrie, o mică bijuterie care poate părea la început o simplă pietricică adunată de pe marginea drumului.

P. S. Yeah, I know, n-am recomandat niciun album românesc. Se întâmplă. Am ascultat vreo trei, nimic dătător pe spate, sorry.