Vacanță de Bookclub

by Dan Byron 3 iulie 2026

A venit vacanța cu trenul la Constanța… sau cum era?

Și a venit și pauza de bookclub (și de audioclub, dar despre asta o să scriu un articol separat), uite așa, pentru că merităm. Asta nu înseamnă că nu mai citim nimic, dar poate ar fi frumos să facem și o recapitulare, să pomenim fiecare bucată de timp condensat pe care am consumat-o împreună. Cum adică bucată de timp condensat? Păi uite așa, pentru că fiecare carte e rezultatul unor ani de studiu, de încercări, de rateuri și de frustrări. La noi ajunge mai tot timpul produsul finit, finisat, ambalat frumos, încarnarea acceptabilă care ecranează toate eforturile precedente, îndemnându-ne să-i jignim autorul cu complimente referitoare la natura care a fost atât de darnică și l-a înzestrat, iată, cu atâta talent. 

Am început anul în forță, cu Ulise-le lui James Joyce, o carte destul de imposibilă despre care am scris și un articolaș aici.      

Un citat:

“Ce relație exista între vârstele lor?
Cu 16 ani înainte, în 1888, când Bloom avea vârsta actuală a lui Stephen, Stephen avea 6 ani. 16 ani mai târziu, în 1920, când Stephen avea să fie de vârsta actuală a lui Bloom, Bloom avea să aibă 54 de ani. În 1936, când Bloom ar fi urmat să aibă 70 de ani și Stephen 54, vârstele lor, inițial în raport de 16 la 0, ar fi fost în raport de 17 1/2 cu 13 1/2, proporția crescând și disparitatea scăzând pe măsură ce s-ar fi adăugat ani viitori arbitrari, căci dacă proporția existând în 1883 ar fi continuat imuabilă, presupunând că așa ceva ar fi fost posibil, atunci în 1904 când Stephen avea 22 de ani Bloom ar fi trebuit să aibă 374 și în 1920, când Stephen ar fi avut 38 de ani, așa cum avea acum Bloom, Bloom ar fi trebuit să aibă 646 de ani, iar în 1952 când Stephen ar fi atins vârsta maximă postdiluviană de 70 de ani, Bloom, care ar fi trăit 1190 de ani, născându-se adică în anul 714, ar fi depășit cu 221 de ani vârsta maximă antediluviană, cea a lui Matusalem, 969 de ani, în timp ce, dacă Stephen ar fi continuat să trăiască până ce ar fi atins această vârstă în anul 3072 d.Cr., Bloom ar fi fost obligat să fi trăit 83.300 de ani, fiind așadar obligat să se fi născut în anul 81.396 î.Cr.”

(Humanitas fiction, traducere de Mircea Ivănescu)

Apoi am continuat cu Evanghelia după Isus Cristos de Jose Saramago, o bijuterie de reinterpretare a vieților unora dintre cei mai celebri oameni din istorie. 

Un citat:

“De patru mii patru ani sunt dumnezeul evreilor, norod din fire certăreț și complicat, dar cu care, făcând bilanțul relațiilor noastre, nu m-am înțeles rău, fiindcă mă iau în serios și așa vor rămâne cât de departe poate ajunge viziunea mea asupra viitorului, Ești, așadar, mulțumit, spuse Isus, Sunt și nu sunt, sau, mai bine zis, aș fi dacă n-aș avea această inimă neliniștită, care, în fiecare zi, îmi zice ei, bine, frumos te-ai aranjat, după patru mii de ani de muncă și bătaie de cap, pe care sacrificiile de pe altare, oricât de abundente și de variate ar fi, nu-i vor compensa niciodată, te încăpățânezi să nu fii decât zeul unui popor care ocupă o parte neînsemnată din lumea pe care tu ai creat-o cu tot ce are pe ea, spune-mi tu, fiul meu, dacă pot trăi mulțumit având în fața ochilor, în fiecare zi, această, ca să zic așa, evidență, Eu n-am creat o lume, nu pot să judec, Așa e, nu poți judeca, dar poți ajuta, Ajuta la ce, Să-mi lărgesc influența, să devin dumnezeul unui număr mult mai mare de oameni, Nu înțeleg, Dacă îți vei juca bine rolul, cel pe care, în planul meu, l-am prevăzut pentru tine, sunt absolut sigur că, în puțin mai mult de o jumătate de duzină de secole, deși vom avea de luptat, tu și cu mine, cu multe adversități, voi deveni din dumnezeul evreilor dumnezeul celor pe care îi vom numi catolici, pe stil grecesc, Și care este rolul pe care mi l-ai destinat în planul tău, Cel de martir, fiul meu, cel de victimă, nimic nu e mai bun pentru a răspândi o religie și înflăcăra o credință.”

(Polirom, traducere de Mioara Caragea)

După care am trecut la memorialistică, un gen care mi s-a părut că merită explorat, mai ales că cei mai mulți dintre noi înțeleg prin el strict autobiografii ale unor vedete. 

Am început cu U de la uliu de Helen Macdonald, o carte cu foarte multă natură despre perioada de după moartea tatălui ei, când se apucase să dreseze un uliu.

Un citat:

“Oricine și-a petrecut două luni dresând un uliu porumbar, știind că i-ar fi fatal să-i arunce creaturii chiar și numai o privire încruntată, consideră absolut extraordinar faptul că psihologia complexă a unei ființe umane poate fi educată cu un băț.”

Și încă unul care mi se pare că se leagă de ce trăim:

“Toate sutele de mii de fotografii pe care le făcuse tatăl meu.[…] Fiecare dintre ele o notiță, un testament, un bastion împotriva uitării, împotriva nimicului, împotriva morții.”

(Orion, traducere de Andreea Călin)

Și am continuat cu Pe când eram doar niște puști de Patti Smith, să citim totuși și un fragment din autobiografia unei vedete. Zic fragment pentru că memoir-urile surprind de obicei doar o perioadă din viața autorului, iar madam Smith are vreo trei, fiecare despre alta.

Un citat:

“Mi-am luat tava și am băgat monedele, însă fereastra nu voia să se deschidă. Am încercat din nou, dar degeaba, și apoi am văzut că acum costa șaizeci și cinci de cenți. E puțin spus că eram dezamăgită, când am auzit o voce zicând:
— Pot să te ajut?
M-am întors și era Allen Ginsberg. Nu ne mai întâlniserăm până atunci, dar n-aveai cum să nu-l recunoști pe unul dintre cei mai mari poeți de atunci. M-am uitat în ochii lui negri, scoși în evidență de barba neagră și cârlionțată, și am dat numai din cap. Allen a pus încă zece cenți și mi-a făcut cinste și cu o cană de cafea. L-am urmat la masa lui fără un cuvânt și am început să mănânc sendvișul. 
Allen s-a prezentat. Vorbea despre Walt Whitman și i-am zis că eram de lângă Camden, unde era îngropat Whitman, când s-a aplecat și s-a uitat la mine foarte atent:
— Ești fată? m-a întrebat.
— Da, am răspuns. E o problemă?
A râs. 
— Scuze, am crezut că ești un băiat foarte frumos.
M-am prins imediat.
— Păi, atunci trebuie să-ți dau sendvișul înapoi?
— Nu, poftă bună. Greșeala mea.”

(Polirom, traducere de Casiana Ioniță)

Aveam nevoie de ceva mai intens. Patti e destul de cuminte. Am ales Cronologia apei de Lidia Yuknavitch.

Un citat:

“Dragostea noastră era lichidă. Aparent, amândurora ne plăcea să bem mai mult decât orice altceva. Apoi, acel altceva s-a transformat în futut. În băut prin băi și bucătării și pe alei și pe holuri și prin baruri și prin mașini. În băut tot drumul până pe coastă și toată noaptea într-un bar și dimineața cu ouă și shoturi cu scoici și roșii în cine știe ce motel prăfuit și tot drumul înapoi până în Eugene. În băut înainte, în timpul și după cursuri. În băut în pat, prin băi, pe malul râului, în grădini de trandafiri, în cimitirul de lângă universitate și pe acoperișul clădirii Prince Lucien Campbell Hall. 
Beam Guinness.
Beam vin ieftin, care-ți colora dinții violet.
Beam Chivas, pentru că lui îi plăcea Jim Morrison.
Beam vodcă, ei bine… din cauza mea.
Beam orice bea și poetul lui preferat — Bukowski — și, întocmai ca femeile lui Bukowski, îi țineam isonul pahar după pahar. 
Beam amândoi până nu mai vedeam.
Ne beam mințile. Ne beam viața. 
[…]
Aș fi făcut orice pentru el. O iubire până la moarte. Și…
La naiba! 
Deja mint. Fac totul să pară mult prea literar.
A fost mai vraiște de atât. Mult mai vraiște.
[…]
Dă-mi voie s-o iau de la început.”

(Curtea Veche, traducere de Andreea Florescu)

Și am terminat în glorie cu Cenușa Angelei de Frank McCourt, una dintre cele mai mișto cărți pe care le-am citit vreodată. Atât de mișto încât i-am citit și urmarea, O țară grozavă, care mi-a plăcut la fel de mult.

Un  citat:

“Mâncarea mi s-a învârtejit în stomac. Mi-a venit pe gât. Am fugit în curte și am vomitat tot. A ieșit și ea.
Ia uite ce-a făcut. A vomat masa de Prima Împărtășanie. A vomat trupul și sângele lui Isus. Dumnezeu e la mine-n curte. Ce mă fac? O să-l duc la iezuiți, că ăia știu și ce păcate are Papa.
M-a luat târâș pe străzile din Limerick. Le-a spus vecinilor și necunoscuților de pe stradă că-l are pe Dumnezeu în curte. M-a îmbrâncit în cabina de spovedanie.
În numele Tatălui, Fiului și Sfântului Duh. Binecuvintează-mă, Părinte, că am păcătuit. A trecut o zi de când nu m-am mai spovedit. 
O zi? Și ce păcate ai săvârșit tu într-o zi, fiule?
Am dormit prea mult. Cât pe ce să lipsesc de la Prima Împărtășanie. Mamaia zice că am păr zbârlit de prezbiterian, de irlandez din Nord. Am vomitat masa de Prima Împărtășanie. Acuma mamaia zice că-l are pe Dumnezeu în curte și că ce să facă. 
Popa e ca popa de la Prima Împărtășanie. Răsuflă greu și scoate sunete ca și cum s-ar sufoca. 
Ah… ah… spune-i lui mamaie să-l spele pe Dumnezeu cu nițică apă și, ca să te pocăiești, spune o Ave Maria și un Tatăl Nostru. Roagă-te pentru mine și Dumnezeu să te binecuvânteze, fiule. 
Mamaia și cu mama așteptau lângă cabina de spovedanie. I-ai spus cumva glume popii în cabina de spovedanie, zice mamaia. Dacă-mi ajunge la urechi că le-ai spus glume la iezuiți, îți smulg rinichii din tine. Acuma zi, ce-a zis de Dumnezeu din curtea mea?
A zis să-l speli cu nițică apă, mamaie. 
Apă sfințită sau obișnuită?
N-a zis, mamaie.
Păi du-te înapoi și întreabă-l. 
Dar mamaie…
Mi-a dat un brânci înapoi în confesional. 
Binecuvântează-mă, părinte, că am păcătuit, a trecut un minut de când nu m-am mai spovedit. 
Un minut! Ești băiatul care a fost aici adineauri?
Da, părinte.
Ce mai vrei?
Întreabă mamaia dacă apă sfințită sau obișnuită. 
Apă obișnuită și să-i spui lui mamaia să nu mă mai bată la cap.
Apă obișnuită, i-am zis lui mamaie, și a zis să nu-l mai bați la cap. 
Să nu-l mai bat la cap. Porc de irlandez ignorant.
Acuma pot să mă duc la Colectă? am întrebat-o pe mama. Vreau să-l văd pe James Cagney. 
Poți să-ți iei adio de la Colectă și de la James Cagney, a zis mamaie, pentru că nu ești catolic adevărat, că l-ai dat afară pe Dumnezeu. Hai, du-te acasă.”

(ART, traducere de Iulia Gorzo)

Și gata. Următoarea ediție de bookclub o să fie în septembrie. Vacanță plăcută!