Dune 2

by Dan Byron 8 martie 2024

Timothée Chalamet este cel mai mare actor al generației lui. Gata, am spus-o! Atât. Continuați. 

Nu, pe bune acum. Am văzut Dune 2 săptămâna asta și încă mi se zbârlește părul pe ceafă când îmi amintesc unele secvențe. M-a rupt ăsta micu’. (Bine, nici măcar nu mai e așa mic, are 28 de ani, dar crescând cumva sub ochii noștri va rămâne pentru multă vreme ăsta micu’.) 

Spoiler alert, că urmează să comentez un pic. Bine, n-o să mă apuc să povestesc acum, dar totuși o să spun niște chestii despre care poate n-ai vrea să știi înainte să vezi filmul. 

Paul Atreides ajunge în Dune 2 să fie Lisan al-Gaib (Mesia) despre care doar se șușotește pe la colțuri în prima parte, iar monsieur Chalamet reușește să se transforme atât de convingător încât te dărâmă. Nu vezi nicio clipă că ar juca un rol. El ESTE Mesia. 

În prima parte a fost secvența cu băgatul mâinii în cutia cu durere în care Timothée m-a rupt definitiv. Comparativ, uită-te la aceeași secvență din filmul lui Lynch din 1984. Pare o glumă proastă. Bine, filmul ăla în general e o greșeală. Numai dacă mă gândesc la secvențele care implică scuturi energetice mă bușeșete râsul. Dar na, au făcut și ei ce se putea atunci…

În partea a doua e scena din templu, primul moment în care Paul își asumă că este Mesia, în care, din nou, Timothée este absolut incredibil. E atât de convingător încât noi, cei din sală, am devenit niște fremeni din mulțime, gata să cadă în genunchi în fața împlinirii profețiilor plantate cu sute de ani în urmă de șmecherele din Bene Gesserit. 

Hai că l-am lăudat destul, să mai zic ceva și de Austin Butler, că și el e impresionant. Rolul negativ, cum ar veni. (Paul n-are un rol pozitiv de fapt, dar uite că există unul care cel puțin pentru moment are un rol mai negativ ca al lui.) 

Mi se pare foarte greu (poate și mai greu) să joci bine un rol negativ, iar dacă mai pui și un frumușel s-o facă, chiar că ai parte de o provocare. Austin, care tocmai ce-a devenit celebru în rolul lui Elvis, l-a încarnat pe Feyd Rautha, moștenitorul Harkonnen, drept urmare n-avea cum să rămână frumușel, dar nici nu se putea urâți pe bune, că mai avea de jucat și-n alte filme. Drept urmare, echipa de machiaj i-a tras peste cap și peste sprâncene o mare perucă cheală. Nu te prinzi o secundă și arată îngrozitor. În plus mai are și ceva proteză neagră, care îi face gura să arate ca o gaură. Oribil. De jucat joacă foarte bine, dar nu se compară cu rivalul său. Părerea mea. 

Cât despre grelele și greii care mai apar prin film, cum ar fi Charlotte Rampling, Javier Bardem, Stellan Skarsgård sau Christopher Walken, nici n-are sens să comentez. Cât de cât impecabili, ca de obicei. 

Ce-mi mai place la astea două filme ale lui Denis Villeneuve (care împreună însumează doar prima carte, singura pe care am citit-o deocamdată) este că reușesc să dea o dimensiune umană poveștii. Personajele au îndoieli, temeri, sentimente mult mai normale ca cele originale. Și chiar n-am să mă apuc să mă iau de Frank Herbert acum, doar el a construit lumea Dune, care fascinează pe iubitorii de SF din 1965 încoace, dar acum pe bune, nu prea se pricepea la construit personaje. Ale lui sunt destul de monocrome. Ale lui Villeneuve au tot felul de nuanțe.

Am văzut Dune 2 la cinema și cred că e ultima dată când mai încerc așa o aroganță, cel puțin cu un blockbuster. Vizual a fost mișto, se înțelege, dar auditiv a fost un chin. Cred că așa un volum numai la concert la Tool am mai întâlnit, iar ăla era în aer liber și eu mă așezasem la vreo 100 m de scenă. La cinema n-am avut nicio șansă. Și n-aveam dopuri de urechi la mine, fir-ar!