Elbow – Audio Vertigo (2024)

by Dan Byron 31 mai 2024

What’s the loveliest word in the English language, officer? In the sound it makes in your mouth? In the shape it makes on the page? […] I’ll tell you: E-L-B-O-W — Elbow.

Citatul de mai sus e dintr-un serial englezesc din anii ’80 numit The Singing Detective (e pe YouTube în întregime dacă te interesează — găsești citatul în episodul 6 la minutul 49). Știu că nu pare vreo mare chestie, dar uite că respectiva secvență a făcut o trupă numită anterior Mr. Soft, apoi doar Soft, să își schimbe numele în Elbow. Asta se întâmpla în 1997, pe când trupeții aveau un pic peste 20 de ani (de cântat se apucaseră pe la 16). 

A curs multă apă pe Irwell de atunci (așa se cheamă Dâmbovița din Bury, Great Manchester, orașul lor de baștină). Elbow au lansat primul album, Asleep in the back, în 2001, iar în următorii 23 de ani au fost mai constanți ca multe trupe britanice din generația lor. E drept că n-au avut niciodată vreun succes din ăsta flamboaiant, de tip Oasis sau Blur, dar asta le-a fost și blestem, și binecuvântare. 

Bine, e greu să mi-l închipui pe bonomul de Guy Garvey (voce) făcând fițele lui Liam Gallagher sau pe cei doi frați — Mark și Craig Potter (chitară și clape) certându-se atât de tare încât să nu se mai bage în seamă ani de zile. Despre liniștitul Pete Turner (bas) ce să mai zic? Nu-l văd omorând nicio muscă. E drept că și de la Elbow a plecat la un moment dat tobarul Richard Jupp, dar motivele n-au fost nicidecum dușmănoase. Sau cel puțin asta a ajuns la noi.

Nu mai știu exact când și cum am dat de ei, dar țin minte că acum vreo 19-20 de ani, Asleep in the back era pe repeat la mine acasă, iar la un moment dat am cântat Red (piesă de pe același album) cu byron și de câteva ori cu Lu Cozma, o prietenă care apare și pe A kind of alchemy. Și pe când noi făceam cover după o piesă de pe primul lor album, Elbow încasau un Mercury Prize pentru cel de-al patrulea, The Seldom Seen Kid, apărut în 2008. 

Nu că aș crede în premii, am mai zis că arta nu-i cuantificabilă, dar Mercury-ul este un premiu destul de special. Se decernează o dată pe an pentru un singur album lansat doar de artiști din UK sau Irlanda. De obicei încearcă să atragă atenția asupra unor nume mai necunoscute, dar mai fac și excepții. PJ Harvey, spre exemplu, a fost premiată de două ori și e și ea cine e. 

Elbow a înflorit mulțumită premiului, iar în același an a mai primit încă vreo câteva, inclusiv două Ivor Novello (premiu dedicat exclusiv songwriting-ului).

În 2019 i-am văzut la Rock Werchter. Concertul lor, deși lipsit de vreo mare scenografie sau vreun show cu proiecții sau balerini făcând moonwalk pe picioroange, a fost incredibil de fain, în principal mulțumită prezenței extrem de calde și excelentului dialog al lui Guy cu publicul. I-am invidiat dintotdeauna pe indivizii care pot fi inteligenți sau funny și între piese.

Nu cred că am sărit vreun album de-al lor și mi-au plăcut cam toate, cu niște vârfuri, se înțelege, dar nu mă așteptam ca în 2024 să-mi pice așa de cu tronc unul nou. Așa de cu tronc încât să-l propun pentru primul meu Audioclub.

E primul album pe care Alex Reeves (tobarul cu care cântă de când a plecat Richard Jupp) se implică și în creație. De altfel a fost în sfârșit acceptat ca membru, până acum fiind considerat doar colaborator. Probabil ăsta e unul dintre motivele pentru care sună atât de fresh. Un altul e în mod sigur faptul că au putut lucra din nou împreună — Flying dream 1, albumul apărut în 2021, este lucrat separat, de ce oare? Și, paradoxal, freshness-ul ăsta e și retro, atât cât să fie și oleacă picant, îndepărtându-se puțin de melancoliile cu BPM-ul de maestru zen ale celorlalte albume. Audio Vertigo e un banger, cum zic englezii (e intraductibil, sorry). 

Am apucat în sfârșit să mă uit și peste versuri (la Audioclub știam doar frânturile pe care le prinsesem din cântare, adică eram ușor nepregătit comparativ cu unii dintre voi). Sunt, ca de obicei, incredibil de bine scrise, cool și fresh și un pic posh (romgleza este viața mea, se vede?), autoironice pe alocuri, spunând povești cum puțini songwriteri știu spune, aruncând cu tot felul de referințe pe care românul din mine a știut să le culeagă doar parțial (to be honest foarte parțial). 

Audio Vertigo a fost dragoste la prima audiție, și mi s-a mai întâmplat cu câteva albume anul ăsta. Mi l-am comandat de pe Amazon în ziua în care l-am ascultat pentru prima oară. Nu-mi dau seama dacă sunt eu într-o fază sau dacă anul ăsta e așa special cum mi se pare. Nu cred că mi s-a mai întâmplat până acum să-mi cumpăr până în luna mai cinci viniluri apărute în anul curent și să băloșesc deja după altele. O fi criza vârstei de mijloc. 😜 Sau poate că anul ăsta e cu adevărat unul special. Vedem. Și poate ne vedem la următorul Audioclub, cine știe?