Lucia – Immersia

9 decembrie 2021

…eu tot n-am înțeles despre ce sunt piesele…

— Păi ți le iau pe rând?

— Da, te rog.

Am dat drumul reportofonului de mai bine de o oră. Lucia mi-a povestit verzi și uscate despre EP-ul ei numit Immersia, lansat în octombrie (probabil cel mai bun material românesc pe care l-am ascultat anul ăsta), despre cele treizeci-patruzeci de idei pe care le-a eliminat treptat din ecuație, până au rămas cele mai bune cinci, despre proiectul de finanțare pentru AFCN, despre pianul înregistrat de Alexei Țurcan cu telefonul care n-a putut fi înlocuit de perfecțiunea niciunui MIDI (pe Backseat) sau despre concertul înregistrat în pădurea Comana, locul în care niciun Autan nu e destul de tropical. Între timp am deschis și a doua sticlă de Chianti, luată din mall (nuuu, nu mi-e dor de Toscana) și am comandat niște pizze. Nu știu de ce sunt așa de curios care e procesul creativ al altor songwriteri, de ce mă interesează ce i-a inspirat sau cum au ajuns la un anumit subiect. Poate e doar felul meu de a fura meserie. Sau poate nimic altceva nu mi se pare la fel de fascinant ca drumul pe care-l are de parcurs o idee pentru a deveni cântec. 

Simple (THE CALCULATION)

— Artwork-ul descrie foarte bine cum arată pentru mine discalculia.

— Discalculia??

— Discalculia. Ai auzit de dislexie, nu?

— Da.

— În momentul în care te uiți la litere și se întâmplă ceva…

— Aha, iar asta e legată de cifre.

— Pentru mine conceptul de cifre nu există, Dan. Știi aparatul ăla de cafea de la birou? Când apeși pe buton și aștepți să-ți toarne cafeaua are un beculeț care face glub…glub…glub… E, în momentul în care mă pui să fac o adunare sau o scădere simplă, creierul meu se oprește și face la fel: glub… glub… glub…

— 2+2?

— Nici chiar așa. Dar pentru mine conceptul de a măsura lucruri în cifre e destul de vag. Dacă o să mă întrebi câte minute sunt de la 5:43 la 6:28 o să-mi ia o eternitate să-ți răspund și o să am nevoie de ceas în față. Dacă mă pui să fac o adunare sau o scădere care n-are 0 sau 5 la final m-ai terminat psihic. Toată viața mi s-a spus că sunt proastă. Profesoara mea de fizică din liceu mi-a spus că sunt cea mai bătută-n cap elevă pe care a avut-o în 20 de ani de învățământ pentru că nu înțelegea de ce nu pot să fac niște calcule elementare. Încercam să-i explic că pentru mine n-au nicio relevanță. Dacă mă duc la alimentară și dau 50 de lei și mi se spune “mai aveți dumneavoastră 4 ca să vă dau 6?”, eu nu înțeleg ce se întâmplă, dar îi dau. Profesorii mei mi-au spus “n-o să ai tot timpul calculator la tine”. Ba da, bitch, ia uite-l! (își ridică telefonul) Pentru mine așa arată și așa sună clash-ul dintre zgomotul ăsta care e pentru mine explicația unui lucru simplu și creierul meu, care nu funcționează așa.

Who (THE ANIMAL)

Who este despre animalul care trăiește la tine în cap și îți zice “mă băiatule, vezi că e nasol rău”. Tu zici “bă, da’ nu-i așa nasol”. “Ba da, vezi că e nasol rău. Rău, rău, rău, rău, rău…”

— Da’ sigur e un animal? Adică nu ești tu însuți?

— Normal că ești tu însuți, dar cumva văd monologul ăla interior ca pe o creatură. Nu ca în desene animate, cu un îngeraș și un drăcușor care stau fiecare pe câte un umăr și arată ca tine, doar că sunt îmbrăcați diferit. Chestia asta care îți spune mereu că ceva o să meargă foarte rău sau că ceva merge deja rău și nu-ți dai seama n-are cum să fie altceva decât o creatură. 

Rogue (THE FLIGHT)

— Asta e colega de pat a lui The Animal, The Flight. Ăsta e flight-ul din “fight, flight or freeze”, cele mai comune răspunsuri la traumă. 

— Ha?

— Conceptul mediatizat în general e “fight or flight”, dar de fapt e “fight, flight or freeze”. Adică ori o iei în piept, ori fugi, ori te blochezi total. Rogue este despre The Flight — adică despre a fugi de a mânca pământul.

Backseat (THE NOISE)

— Aveam o imagine în cap, un loop din ăsta… cum se numește în română?

— O buclă. 

— Așa, o buclă. Un vis pe care l-am avut de foarte multe ori în buclă. Conduc, mă uit în oglinda retrovizoare, iar pe bancheta din spate e ceva, deși nu e nimeni. E ceva care stă acolo și plutește și mă urmărește, chiar dacă sunt singură. Și e zgomot și vreau să dau mai încet rotița aia de la radio și nu se dă mai încet. Dacă te uiți la artwork o să-l vezi pe The noise așa cum mi l-am imaginat

  — E-o… piatră cu plete.

— Da, dar dacă ar fi s-o auzi e ca un zgomot de fond care se amplifică și se umflă, se umflă, se umflă. 

All of the worlds (THE END)

— Am backtraceuit toate evenimentele din viața mea din ultimii ani și m-am întrebat — pe principiul ăla de butterfly effect — dacă nu s-ar fi întâmplat anumite lucruri dacă ar mai fi existat vreuna dintre lumile în care exist eu în momentul ăsta. Mi s-a părut o idee simpatică să-ncerci să backtraceuiești exaaact elementul care a declanșat o serie de evenimente din viața ta. Pornind de la asta, m-am dus cu imaginația până undeva pe la Big Bang.

Hmm, câteodată poate că e mai bine să nu știi. Poate că e mai bine să-ți închipui că toate cântecele pop din lume acompaniază subtil diversele forme ale unei relații sau ale lipsei uneia (deși Lucia nu e tocmai pop, iar inspirația ei nu se naște chiar la maternitatea mercantilă a genului). Bineînțeles că te poți preface că n-ai citit articolul ăsta și poți lăsa cântecele să-ți spună ce vor, până la urmă n-are nicio importanță ce scânteie a declanșat ce incendiu. Aveam un profesor în liceu care ne tot pisa la cap cu ideea că ultimul interpret pe firul creativ al unei muzici oarecare e însuși ascultătorul. Așa o fi, nu zic nu, dar eu câteodată simt nevoia să știu mai multe despre primul interpret, creatorul care își interpretează gândurile și sentimentele, traducându-le în acest limbaj universal atât de interpretabil.

Artwork de Matei Băcanu @unmatei

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.