Turist de toamnă prin Toscana
by 3 decembrie 2021Nu sunt obișnuit să plec în vacanță în noiembrie. De obicei e una dintre lunile foarte aglomerate, în care dăm ture bezmetice prin țară, eventual promovând vreun album, și n-avem timp de nimic altceva. Dar noiembrie 2021 n-a fost deloc un noiembrie obișnuit, ci unul în care am stat și am stat și am tot stat, iar când ne-am săturat de stat, am mai stat un pic. Așa că la un moment dat ne-am luat lumea în cap, mai ales că biletele de avion ajunseseră la niște prețuri ridicole. Am ales (eu, Iulia și Dragoș, un prieten emigrat acum 18 ani în Italia) să mergem în zona Toscanei și împrejurimi pentru că aveam niște amintiri foarte faine de acum șase ani, când făcuserăm o excursie asemănătoare. E drept că atunci era vară…
Lucca
Am aterizat la Pisa și nu ne-am dus să vedem turnul. Îl bifaserăm data trecută și nu rămăsese pe lista locurilor de revizitat. Am plecat direct la Lucca, un orășel înființat cu vreo 300 de ani înaintea erei noastre în care la un moment dat s-au întâlnit Cezar, Pompei și Crassus să bea un vinuț și să își dea seama dacă le mai convine triumviratul.
Data trecută am ajuns la Lucca momiți de festivalul de vară (nu e propriu-zis un festival, ci mai degrabă o serie de concerte ținute pe parcursul verii în Piața Mare (denumită și Napoleone)), la care cântau Alabama Shakes și Paolo Nutini. Acum piața era goală, așa că m-am mulțumit să gust o oră de operă în bisericuța San Giovanni. Playlistul a constat în mare din Puccini (unul dintre eroii locali), un pic de Verdi și oleacă de Wagner. N-am mai fost niciodată la un recital de genul ăsta, cu doi soliști acompaniați de un pianist și atât. Foarte faină senzația. Spațiul și așa micuț al bisericii era plin doar pe sfert și majoritatea spectatorilor erau turiști în vârstă, dar presupun că luaseră asta în calcul — prețul biletului era destul de piperat.
Turnul Guinigi e vizibil de departe, iar copăceii din vârf (o specie de stejar, dacă am înțeles eu bine) îl fac memorabil. Datează din secolul XIV, când bogații din zonă își afirmau statutul construind câte o măgăoaie. Data trecută nu l-am vizitat, nu mai știu de ce. Probabil era coadă. Acum am intrat imediat. Priveliștea de sus e impresionantă, copăceii în schimb sunt mult mai mici decât mă așteptam. De altfel nici n-ar fi avut cum să fie prea mari — cât pământ poți căra pe acoperișul unui turn de 45 m ca să aibă destulă adâncime pentru rădăcini?
Manarola
După două zile de Lucca am fugit un pic până la mare, părăsind un pic Toscana pentru cele Cinque Terre din Liguria. Am făcut asta și data trecută, numai că atunci le-am vizitat pe toate și a fost un pic obositor. Acum am vrut să ne întoarcem doar pe străduțele întortocheate din Manarola. Am închiriat un apartament în La Spezia pentru o noapte, am luat trenul și în 12 minute eram la Manarola. Aveam experiența accesului incredibil de încâlcit și de dificil de pe dealurile din jurul celor cinci sate, drum care are farmecul lui, dar nu toamna târziu, când se întunecă devreme și nu vrei să pierzi niciun moment în plus.
Am avut (din nou) senzația că ne aflăm într-un joc-labirint. Am tot urcat și coborât pe străduțele minuscule, pe trepte care se învârteau în cele mai neașteptate moduri, descoperind noi căi de acces, oprindu-ne din când în când în câte un zid, iar la un moment dat am luat-o pe un traseu care ducea spre Riomaggiore (altul decât Via dell’amore, care se va redeschide abia în 2023). Treptele se transformau încet-încet în stânci și traseul devenea din ce în ce mai abrupt. Probabil l-am fi făcut în întregime, era foarte frumos, dar venea noaptea și se anunța ploaie, așa că ne-am întors cuminți în sat. Traseul clasic, care se poate face în vreo 4 ore și a cărui hartă e aici, pornește din Riomaggiore și ajunge până la Monterosso al Mare (doar că prima bucată e pe Via dell’amore — pentru care însă există o alternativă, după cum spuneam). L-am găsit într-o carte numită 1001 walks you must experience before you die.
Ne-am tot întrebat cum naiba au construit ăștia satul ăsta pe stânci, cum au transportat materialele, câtă muncă au investit, până la urmă de ce fugeau? Că nu te apuci să bagi toată energia asta într-un sătuc cocoțat pe stânci dacă n-ai un motiv serios s-o faci. Răspunsurile sunt mai mult ca sigur de găsit undeva pe internet, dar parcă e mai fain să-ți imaginezi singur scenariul.
Chianti
În Italia mahmureala a fost deja abrogată. Am exagerat mult cu vinurile în vacanța asta, mai mult ca altădată, și totuși n-am petrecut nicio dimineață cu dureri de cap, stare de rău sau de lehamite. Ba dimpotrivă. Ne propuseserăm să stăm în zona Chianti pentru vreo două zile, dar până la urmă am stat patru. Feeling-ul era prea fain, iar cazarea pe care a găsit-o Iulia — un apartament cu două camere și bucătărie într-o casă de pe un deal de lângă Certaldo — foarte mișto. E drept că fără mașină nu prea am fi avut cum să facem nimic. Toate sătucele sunt apropiate, la circa 20 km unul de altul, dar drumurile sunt atât de încurcate încât faci cel puțin 30 min. între ele.
Am revizitat San Gimignano, iar de data asta m-am încordat și am urcat cei 54 m ai celui mai înalt turn, Torre Grossa, care e lipit de Palazzo Comunale, unde există și un mic muzeu de artă și o sală în care a fost primit în 1300 ambasadorul Florenței, Dante Alighieri. Priveliștea e destul de faină, muzeul însă e sărăcuț, iar sala lui Dante e doar o cameră mare.
Într-una din zile ne-am dus până la Tenuta Il Palagio, domeniul lui Sting, de unde ne-am cumpărat niște ulei de măsline și un vin excelent (La Duchessa). Săracul cantautor nu era acasă, că filma un concert în Panteonul din Paris, dar magazinașul de la intrare era deschis (pizzeria nu, că în afara sezonului nu se duce nici dracu’ până acolo — cu mici excepții, se înțelege). Domeniul se întinde pe 350 ha și în mare parte e inaccesibil publicului. Înțeleg că te poți caza acolo, poți participa din când în când la degustări sau îți poți organiza nunta (nici nu vreau să mă gândesc cât costă, dar poți). Vă las mai jos un filmuleț de prezentare. Mărturisesc că am așteptat cu sufletul la gură să zică și Sting “this is my life” (dacă nu știți despre ce vorbesc, uitați-vă aici). N-a zis, dar măcar ăsta știe să înoate, și o face gol în propriul bazin. Când a apărut filmulețul mai avea puțin și împlinea 67 de ani. Hmmm…
Într-o seară am avut o discuție despre turism și aplicațiile de gen Trip Advisor. Dragoș susținea că, cel puțin în Italia, nu sunt relevante, ba chiar de multe ori te induc în eroare. Începând de a doua zi am făcut un experiment: n-am mai scos telefonul din buzunar decât pentru GPS, Instagram și Facebook. Nu știu dacă am avut noi baftă sau omul chiar avea dreptate, dar nimic din ce am încercat nu mi-a dat cu virgulă. Ne-am oprit oriunde vedeam un indicator pe marginea drumului spre vreo Fattoria sau Tenuta și ne-am cumpărat vinuri de care nu auziserăm niciunul. Așa am dat spre exemplu de Le Filigare, o fermă ascunsă între dealuri in the middle of nowhere, care face unul dintre cele mai bune vinuri pe care le-am băut vreodată (numit Maria Vittoria). Și ăștia organizează nunți. Ar fi și ciudat să n-o facă, casele din incintă chiar sunt de piatră. Presupun că e una dintre cele mai bănoase industrii din lume, care susține la rândul ei altele mai puțin norocoase.
În cartea de care vorbeam mai devreme am descoperit un traseu care durează 4-5 zile și care te duce din Florența până în Siena (75 km), traversând tot Chianti-ul (harta e aici). Mă bate gândul să-l parcurg la anul.
Bologna & Modena
După cele patru zile de stat în liniște absolută, printre măslini și viță de vie, am ajuns în balamucul din Bologna, orașul cu cea mai veche universitate din occident (fondată în 1088). Ne-am învârtit bezmetici pe sub arcadele interminabile (sunt în jur de 40 km în tot orașul), marcând câteva highlight-uri turistice — catedrala enormă (în care se află și un pendul al lui Foucault), cele două turnuri construite acum 900 de ani, unul mai înclinat ca celălalt, sau statuia lui Neptun (și asta veche de 500 de ani) cu tridentul care a inspirat sigla Maserati și nimfele împroșcând apă din sâni ca niște starlete porno.
După toată vânzoleala turistică ne-am oprit la un magazinaș care vindea vin la pahar, în fața căruia se socializa și se citea La Reppublica, afișat pe un panou pentru oamenii care nu-și permit să-l cumpere (sau nu vor). Nu existau mese și nu cred că magazinașul avea licență de cârciumă, dar paharele erau de cristal (se returnau, evident, chiar dacă nu te controla nimeni dacă o faci au ba), iar clienții păreau foarte obișnuiți cu ideea de a sta pe stradă în picioare, la povești cu cine se nimerea.
La Modena am fost un pic mai ordonați, ne-am dus direct la muzeul Enzo Ferrari. Nu realizasem până acum că mașinile astea sunt și elegante. Aveam impresia că sunt doar niște bestii aerodinamice, dedicate strict vitezomanilor. Greșit. Italienii sunt obsedați de design, iar Enzo era foarte italian (la fel și urmașii). Muzeul nu e foarte mare, are în jur de 20-30 de modele — printre care și unul de Formula 1 autentic, folosit cândva de Schumacher (se văd urmele de uzură) —, plus o cameră cu motoare, o replică a biroului lui Enzo și o mică sală de cinema. La intrare/ieșire e și un simulator de Formula 1 (pe care l-a testat Dragoș) și un magazin de suveniruri.
Am lăsat vizitele la Lamborghini, Maserati și Pagani pentru data viitoare. Da, sunt toate în zonă.
Următoarea oprire a fost într-un magazinaș care vindea doar oțet balsamic de Modena. O să ziceți “eh, mare scofală, așa ceva găsești peste tot în România”. Așa e, doar că nu din ăla. Oțetul balsamic de Modena se prepară după o rețetă destul de complicată, iar procesul de fabricare durează minim 12 ani. Drept urmare, costurile sunt pe măsură. Am dat 23 € pe 200 ml (ăla de la Mega e în jur de 3 € și are 500 ml), dar credeți-mă, face toți banii. În ultimii 10 ani am devenit un fel de maestru salatagiu și folosesc destul de des balsamicul. Ăsta de la noi e fix cum îi zice, oțet. Cel de Modena ar trebui să intre în cu totul altă categorie.
N-a fost deloc rea excursia asta. E drept că străzile pustii din zonele profund turistice îți dau senzația că te afli într-un decor, că nimic nu e real, dar parcă le prefer celor din sezon. Aglomerația îți poate tăia orice chef. Singura chestie care mi-a dat cu virgulă a fost ora apusului, mai ales pe dealurile din Chianti, unde nu era nimic de făcut pe întuneric. Dacă n-ar fi fost și frig, mai mult ca sigur n-am fi resimțit-o la fel, că e romantic să bei un pahar de vin bun la lumina lunii, nu?
D.p.d.v. pandemie Italia s-a mai calmat acum, că are peste 80% din populație vaccinată cu ambele doze. În iunie, când am fost în Sicilia, ne-au pus să ne facem test, chit că eram vaccinați deja. Acum ne-au verificat certificatele, dar nu peste tot, iar în câteva rânduri ne-au întrebat doar dacă le avem și ne-au crezut pe cuvânt.
Scrie un comentariu